Pe aceeași temă
Întrebarea revine nu numai în mintea celui ce scrie rândurile de faţă, obsesiv: cum se face că cel puţin jumătate dintre români regretă regimul comunist? S-au invocat: amnezia celor mai vârstnici, lipsa de informaţie a celor mai tineri, invidia pricinuită de inegalităţile sociale actuale, mai evidente decât sub comunism. Am amintit în paginile acestei reviste faptul că un regim politic se impune în conştiinţe numai dacă este mult mai drept şi mai eficace decât cel care l-a precedat, ceea ce nu este cazul pentru o fracţie majoră a populaţiei. Toate aceste motive pot juca un rol în comparaţia dintre trecutul recent şi viitor, dar nu explică, după părerea mea, nostalgia comunismului. În această privinţă, ideile uitate ale unor autori aproape uitaţi ne pot ajuta să înţelegem fenomenul.
Erich Fromm, psihanalist şi psiholog social, a publicat, în 1942, o carte intitulată Fuga de libertate (Escape from Freedom). Fiinţa umană are nevoie de un „tată“ sever, spune Fromm. Este foarte greu să fii liber, să iei mereu, în mod autonom, decizii privind viaţa ta. În interiorul conştiinţei unui adult rămâne mereu viu un copil; acest copil jinduieşte către un „tată“, chiar tiranic, chiar odios. Succesul totalitarismului vine din această nevoie de-a da ascultare, de a-i lăsa pe alţii să decidă pentru tine. Fromm şi-a gândit cartea ca o reacţie la hitlerism, care-l făcuse să părăsească Germania, emigrând în Statele Unite. Fromm a aplicat conceptul de „fugă de libertate“ şi la comunism în cărţi posterioare (The Sane Society şi The Anatomy of Human Destructiveness). Dar Fromm, dispărut în 1979, nu a putut consemna ce devine omul posttotalitar, cel care trăieşte în sisteme sociale după ce totalitarismul a căzut. O astfel de situaţie se ivise în Germania postnazistă. Dar hitlerismul a durat doisprezece ani, amintirea democraţiei rămăsese vie în Reichul nazist. Pe de altă parte, Germania a adoptat după război o politică a căinţei, s-a supus denazificării, operaţiei de purificare masivă a conştiinţelor, care continuă şi azi. Totalitarismul comunist a durat mult mai mult: peste şaptezeci de ani în URSS, peste patruzeci în „lagărul socialist“ al Europei Răsăritene. Mentalităţile – în aceste ţări, dintre care unele cunoscuseră mai înainte doar o democraţie relativă – au fost adânc transformate. Liniştea sufletească pe care o simte omul supus, voluptatea amară a umilinţei, frica – pretext nesfârşit pentru a înghiţi persecuţia – au creat cu adevărat un „om nou“.
Să fie limpede: azi nu trăim într-o democraţie de tip tradiţional-burghez; trăim în postcomunism, într-o societate cu reguli speciale, în care fuga de libertate se preface în nostalgia sclaviei. Avem acum un avantaj faţă de Fromm: ocazia de-a studia mentalitatea acestui om, omul postcomunist. Autoritatea tatălui monstruos a dispărut. Mulţi se consolează cum pot: unii, cu mult curaj, fac dificilul exerciţiu al libertăţii, în ţara lor sau aiurea; alţii trăiesc ca nişte orfani nenorociţi, cu „nostalgia tatălui“, ale cărui consemne nu te obligau pe tine, eternul copil, să iei hotărâri, să suferi de libertatea pe care o ai. Iar faptul că rândurile „orfanilor“, ale celor ce plâng după autoritate, sunt din ce în ce mai dense arată că sistemul actual nu câştigă teren; dimpotrivă, el convinge pe din ce în ce mai puţini, atâta vreme cât nu oferă soluţii.
Trăim într-o oligarhie care a înlocuit tirania. Omul de rând suportă mai bine opresiunea unui singur tiran, oricât de apăsătoare ar fi ea, decât neruşinata inamovibilitate a unui grup de inşi care abuzează constant de influenţa dobândită. Acest grup este aidoma balaurului din poveste: îi tai un cap, îi cresc alte şapte la loc. Numai scuturarea pasivităţii, protestul ar putea reduce puterile oligarhiei. Dar pentru asta omul trebuie, tocmai, să se simtă liber.
Nostalgia comunismului este o formă de inerţie. Mai curioasă, dar mai rară este aceea exprimată uneori de unii intelectuali rafinaţi: „să revenim la anul 1938“. Să revenim, cu alte cuvinte, la democraţia parlamentară şi la ultimele licăriri ale libertăţii de exprimare ale „vechiului regim“. Este o gândire „restauraţionistă“. Istoria arată însă că restauraţiile nu reuşesc. Cu cât vrem mai mult să ne întoarcem la un statu quo ante, la ce a fost, cu atât mai mult istoria ne va oferi o nouă configuraţie.
Aceste două exemple de gândire contemporană: nostalgia dictaturii şi orizontul iluzoriu, fata morgana a Restauraţiei, coexistă cu vidul de idei ce ne înconjoară. Nu contest existenţa gânditorilor, constat numai slaba lor capacitate de pătrundere, faptul că mijloacele de informare le rezervă un rol atât de mic. Suntem cu toţii nemulţumiţi, dar nu apare nicio propunere, iar dacă apare, cumva, ea nu are ecou.
Gândirea contemporană din Est (şi mai cu seamă din România) ne apare congelată, incapabilă de soluţii, tot astfel cum este societatea lipsită de energia de-a protesta. Nici măcar de proiecte utopice nu avem parte, necum de un proiect documentat. Trăim pe o banchiză intelectuală, iar perspectiva dezgheţului nu se întrevede. Trăim în stupoare, paralizaţi. Sau, poate...? //
Citeste si despre: regimul comunist, autonom, oligarhie, restauratie, utopie.
