Înapoi în vacanță

Raluca Turcanasu | 03.08.2021

Suntem într-o societate care nu a mai existat vreodată. Poate mai liberă ca oricând, dar construită compozit între aparente transparențe (ideologice, arhitecturale) și opacități greu de străbătut.

Pe aceeași temă

Abia am așteptat să-mi pot relua stilul de viață seminomad de dinainte de criză. Obișnuiam să merg în workations cel puțin o dată pe an, vacanțe în care și lucram pentru câte un festival de artă, design sau tehnologie, iar apoi mă bucuram de orașul respectiv. Nu am crezut că voi putea relua asta la puțin peste un an de la începutul pandemiei. Dar iată că totuși Uniunea Europeană a reușit să se coordoneze și să lanseze o politică (destul de) unitară de călătorie: Certificatul Verde Covid (de ce verde totuși?).

Vacanța mea post-vaccin a fost de fapt o rezidență artistică în Zagreb: WHW Akademija, o școală informală de gândire critică în artă, organizată de colectiva What, How & For Whom. Practic, rezidența a început înaintea plecării în Croația, cu dialoguri, prezentări online și întâlniri offline de mentorat.

La fața locului, în Zagreb și în zona muntoasă din vecinătatea orașului (muntele Sljeme), experiența a fost una relaxată, convivială și axată pe modalități (cvasi-)orizontale de învățare, facilitate de DAAR – Sandi Hilal și Alessandro Petti – prin proiectul The Tree School”. Important e de menționat paradigma „non-eficienței”, a „elogiului inactivității”, pentru a-l parafraza pe Betrand Russell: programul nu își propunea nimic altceva decât schimbul relaxat de experiențe și gânduri. „Drumul spre fericire și prosperitate constă într-o diminuare organizată a muncii” scria autorul acum aproape 100 de ani (în 1935 a apărut prima ediție a volumului „Elogiu inactivității”), iar acesta a fost unul dintre principiile care au ghidat rezidența; din zona artei contemporane, proiectul a fost inspirat, conceptual, și de practica artistului iugoslav / sârbo-croat Mladen Stilinovic , „In praise of laziness” („Întru lauda lenei”):

„Lenea este absența mișcării și gândirii, doar un timp tâmpit – amnezie totală. E de asemenea indiferență, privit către nimic, non-activitate, impotență. E stupiditate crasă, un timp al durerii, al concentrării futile. Aceste virtuți ale lenei sunt factori importanți în artă. A ști despre lene nu e suficient, trebuie practicată și perfecționată”.

Pornind de la arbore și pădure ca metaforă pentru comunalitate, reziliență și rezistență, proiectul Școlii copacului a încercat să propună modalități conviviale de învățare: sesiuni succinte tip „masă rotundă” pe păturici în pădure combinate cu mult timp de networking și dezbateri provocate organic, la mic dejun, la bere sau în seara în care am gătit curry pentru 25 de oameni (am tăiat și asta de pe bucket list și promit c-a fost empowering). Dezbaterile s-au grupat pe câteva teme culese de către facilitatori în prima sesiune: munca instituțională în context pandemic, rolul și responsabilitatea artiștilor, curatorilor și managerilor culturali în context social mai larg, contradicțiile poziționării artistice, apartenența la vechi și noi comunități, ecologie. Nu surprinzător, expozițiile pe care le-am vizitat în Zagreb reflectau tematici similare.

In Mourning and in Rage la Galerija Nova – galerie administrate și curatoriată tot de echipa WHW - preia conceptul performance-ului omonim semnat Suzanne Lacy și Leslie Labowitz în 1977 pentru a observa, prin lucrări contemporane, modurile în care pierderea și doliul se pot metamorfoza în rezistență comunitară, învățare, vindecare. Tot la Nova, am urmărit lucrarea video a Marwei Arsanios, artistă, teoreticiană și mentor în cadrul WHW Akademija. Menționez succint lucrarea Marwei, Who is Afraid of Ideology? III (2020), întrucât adresează luptele eco-activiste ale femeilor indigene din Columbia pentru a prezerva semințe locale, înțelese ca bun comun amenințat cu dispariția prin practicile giganților toxici (Monsanto, Cargill etc.). Subiectul ne privește pe toți și te invit să arunci o privire asupra Asociației Ecoruralis și Băncii de Resurse Genetice Vegetale din Suceava, organizații care susțin un proces similar în vederea conservării autonomiei alimentare și a diversității biologice locale, ca activități anti-extractive la firul ierbii, cu rezultate palpabile.

Expoziția „Looking for her” a Sabinei Mikelić de la spațiul independent Pogon / 90-60-90 Platform tratează poetic-realist tematica apartenenței în contextul migrației impuse economic, prin vocile a 7 femei care încearcă să-și regăsească, ontologic, sentimentul de „acasă” într-un loc străin. „E necesar să aparții de un loc?”, „Acest peisaj se conectează cumva la peisajul meu interior și se înțeleg reciproc”, „Orașul în care am trăit la 20 și de ani mă obosește și mă face să mă simt dezarticulată”, „Accept că acasă e un concept pe care trebuie să-l reinventez pentru mine” – sunt câteva dintre gândurile pe care le-am cules din lucrările video ale lui Mikelić și cu care am rezonat, în experiența mea de locuire cvasi-nomadă. Le redau aici ca să deschid o cale a empatiei plecărilor: să te invit să privești din vacanța ta, sau în urma ei, către cei plecați peste granițe din nevoie, nu din vacay (rațiuni de vacanță).

******

Am observat modurile în care Croația se promovează încă de la aeroport. Am observat curățenia străzilor și modul în care mixul de „Occidentalism” versus „Balcanism” atârnă mai mult înspre prima valență decât la noi (sigur, sunt și acolo clădiri în paragină, dar centrul e ireproșabil, dacă-l comparăm cu Bucureștiul). Am stat câteva zile și într-un cartier-dormitor, Trnsko, observând și arhitectura tipic socialistă, un modernism timpuriu în care cartierul funcționează independent de centru, cu toate funcțiunile necesare (inclusiv spații verzi). Cam asta era și intenția inițială în Drumul Taberei. Trnsko, un cartier departe de centru, curat, spațios, verde, cu mândrie „locală” a suporterilor dinamoviști „Blue Bad Boys”.

Totodată, am stat de vorbă cu artiste și curatoare croate și am aflat aceleași încercări și provocări ale precarității cultural-artistice: lipsa digitalizării serviciilor (iată un punct în care România pare să fie cu un pas în față), birocrația kafkiană, necesitatea finanțării prin proiecte naționale sau europene care mută implicarea creativă în proiect către îndeplinirea unor procese mecanice de raportare și, per total, o angoasă a provincialismului și a unei cel puțin aparente lipse de racordare la europenism. Și m-am întrebat dacă o racordare fizică, printr-un sistem feroviar unitar, ar preschimba această tensiune a fragmentării și ne-ar aduce, ca popoare și comunități specifice, mai aproape unii de alții, ontologic, în rațiune și în emoție. Probabil că da și, totodată, probabil că încă e utopia vacanței care generează astfel de speranțe (deși New Green Deal ar indica această direcție).

*******

Suntem într-o societate care nu a mai existat vreodată. Poate mai liberă ca oricând, dar construită compozit între aparente transparențe (procesuale, ideologice, arhitecturale) și opacități dificil de străbătut. Mici inițiative independente, galerii independente sau muzee private, precum colecția de tehnologie retro Peek & Poke din Rijeka (poate unul dintre cele mai primitoare microspații expoziționale, din câte am vizitat), funcționează ca insule de speranță, de bune practici și potențiale colaborări. Totodată, în hățișul depunerii cererilor de finanțare, al implementării proiectelor și al raportării, cât și al nevoii de vacanță, unde și cum se pot împlini astfel de potențialități de colaborare în mediul cultural? Pot fi ele elaborate sustenabil și coerent pe termen lung, dacă doar pentru a călători într-un alt stat european o persoană „emite” peste 150 kg CO2/ zbor?

Și astfel vin să observ – din nou și din nou – modul în care „formele” depășesc și anihilează „fondul” în societatea spectacolului; pe buzele noastre, ale tuturor, Certificatul Verde nu mi-a fost cerut decât la plecare, când am ajuns în Croația (cu transfer în Serbia, care nu l-a adoptat oricum). La revenirea în România „eram” tot în februarie 2020: „Din ce țară veniți ?”.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22