Pușcăriada, o mare manipulare. Miza reală: amnistia, grațierea și corupții de lux

Cristian Campeanu | 14.07.2016

Fenomenul revoltei deținuților are trei componente care, din motive care țin de tehnicile de manipulare în masă, au fost însă amestecate până la indistincție, astfel încât să forțeze un singur deznodământ: golirea închisorilor.

Pe aceeași temă

 

Prima dintre aceste componente este situația dificilă din închisorile românești și modul cum a fost ea gestionată de Ministerul de Justiție și de ministrul Raluca Prună. Dacă ar fi să ne luăm după vechi agenți ai dezinformării precum Ioan Mircea Pașcu, nu există nici o diferență semnificativă între gulagul comunist și situația de astăzi, între regimul de exterminare de la Gherla și Pitești și ce se întâmplă astăzi la penitenciarele din Iași, Botoșani sau Poarta Albă, ca să luăm numai trei dintre focarele revoltei actuale. Există rude și avocați care sunt dispuși la orice oră să îți vorbească despre „situația de coșmar” din închisori, despre cum dorm deținuții câte trei în pat din cauza supraaglomerării, cum sunt supuși la abuzuri „inimaginabile” din partea gardienilor, la rele tratamente și chiar tortură, cum mâncarea este la limita supraviețuirii etc. Unii plasează sistemul penitenciar din România în secolul al XVIII-lea, alții,  mai „generoși” precum ministrul Dâncu, direct în Evul Mediu. Mai au puțin să scoată la lumină fiarele de tortură sau să evoce lagărele de exterminare naziste.

 

În  această revărsare de hiperbole, care este adevărul? Adevărul este că situația din închisori și condițiile de detenție sunt departe de a fi satisfăcătoare, dar sunt la fel de departe de ororile care sunt evocate și, desigur, nu au nici o legătură cu teroarea închisorilor comuniste așa cum atât de obscen ni se aruncă în față.

 

 

Supraaglomerarea, problemă veche

 

Concret, supraaglomerarea din închisori este o problemă, dar nu este nici pe de parte o problemă atât de gravă cum era acum 20 de ani, bunăoară. Potrivit datelor Administrației Naționale a Penitenciarelor citate de Hotnews.ro, în prezent s-ar afla în jur de 28.000 de deținuți, în vreme ce 2005 erau 36.000 iar în 1998, 52.000. Este greu de crezut că situația supraaglomerării din 2016 este mai gravă sau mai urgentă decât cea din 1998, ceea ce nu înseamnă că nu este o problemă.

 

În ceea ce privește relele tratamente în închisori știm că ele se produc, pentru că sunt semnalate în documente internaționale oficiale precum raportul Departamentului de Stat privind Drepturile Omului, sau rapoartele Amnesty International,  dar ele sunt relativ izolate și puține la număr. De exemplu, Amnesty consideră că o problemă mult mai serioasă în România este „discriminarea sistemică” a romilor decât relele tratamente aplicate deținuților.

 

 

Standardele europene și CEDO

 

În ceea ce privește condițiile de detenție, acestea sunt realmente deplorabile, dar țin în bună măsură de finanțarea redusă și de corupția din sistem. Aici trebuie precizat însă că finanțarea redusă nu îi afectează numai pe deținuți. Anul trecut bunăoară, gardienii amenințau cu proteste ca urmare a neplății sumelor cuvenite, iar în primăvara aceasta angajații sistemului de probațiune amenințau cu pichetarea Ministerului Justiției.

 

Adevărul este, așadar, că deși condițiile din închisori sunt proaste în comparație cu cele din Europa Occidentală, ele nu sunt mai proaste ca în trecut și nici nu sunt mult mai proaste decât în alte țări europene. Problema este însă, alta. Problema condițiilor de detenție este una care ține de standardele europene privind respectarea drepturilor omului. Oricât de nedrept ar putea părea cititorilor, Consiliul Europei nu consideră, de exemplu, starea proastă a spitalelor dintr-o țară ca fiind o chestiune ce ține de drepturile omului, dar consideră astfel condițiile din închisori. Ca urmare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care este un organism al Consiliului Europei, sancționează drastic orice condiție care nu respectă „standardul european” în materie de condiții de detenție. Unii ar putea considera aberant sau nedrept că n-avem standarde europene în materie de școli și spitale, dar avem în materie de penitenciare, dar acest lucru este irelevant. România trebuie să respecte aceste standarde, fiind condamnată  la  CEDO în cauze care țin de  condițiile de detenție.

 

 

Greșeala ministrului Prună

 

În acest context, ministrul Raluca Prună, a avertizat într-un interviu acordat luna trecută asupra pericolului ca România să facă obiectul unei așa-numite decizii-pilot a CEDO în urma căreia să fie obligată să plătească despăgubiri de 80 de milioane de euro, dacă nu rezolvă situația din penitenciare. Cum s-a ajuns la această sumă cu adevărat împovărătoare este neclar, având în vedere că ministrul nu a părut să se bazeze decât pe o comparație discutabilă cu Italia, dar ideea este că ar fi într-adevăr posibil ca CEDO să ia o hotărâre în care să fixeze României un termen pentru rezolvarea situației din penitenciare sub amenințarea unor sancțiuni. În acest context, Ministerul Justiției a adoptat un plan de măsuri privind îmbunătățirea condițiilor din închisori, iar guvernul s-a angajat să aloce fonduri pentru construcția a două penitenciare de câte 1000 de locuri.

 

Totodată, ministrul Prună s-a angajat să pună în dezbatere publică o serie de măsuri sistemice care să rezolve situația închisorilor și s-a referit la consolidarea serviciului de probațiune (elibărări condiționate, pedepse alternative etc) dar a evocat în mod cu totul imprudent și posibilitatea adoptării unui proiect de lege privind amnistia și grațierea.

 

 

Miza reală: Amnistia și Grațierea

 

Încă de la marțea neagră, politicienii se străduiesc în fel și chip să treacă prin parlament diverse variante de legi de amnistie și grațiere, și aceasta este cea de-a doua componentă și miza reală a revoltei din închisori. Motivul este întotdeauna același - situația grea din penitenciare, supraaglomerarea, cazuri de condamnări prea severe față de fapta comisă - dar adevărul este că ținta acestor proiecte sunt condamnații pentru corupție și/sau pentru infracțiuni penale conexe faptelor de corupție. Adică oameni politici, demnitari publici și clienții lor. În realitate, întreaga discuție despre situația  ”îngrozitoare” din penitenciare  început în momentul în care acestea au fost tot mai populate de arestații de lux.

 

La o analiză rece însă, nici amnistia și nici o grațiere în masă nu sunt necesare. În primul rând, că, așa cum s-a arătat, situația supraaglomerării nu este atât de urgentă cum ni se prezintă. În al doilea rând, pentru că orice amnistie sau grațiere, că să poată fi luate în considerare, trebuie să servească într-un fel binelui comun, să aducă într-un fel un serviciu societății. Or, nu există, nici un fel de bine public pe care să îl servească un proiect de amnistie în România. Amnistia privește faptele, iar orice lege a amnistiei trebuie să ne ofere un motiv pentru care anumite fapte penale în România nu mai trebuie pedepsite și în ce fel acest lucru aduce un folos societății românești, altul decât că scoate un anumit număr de oameni din închisori. Șansele sunt ca efectul să fie exact cel contrar în sensul în care sunt șubrezite sistemul de Justiție și credibilitatea Justiției. Dacă statul decide că, din motive administrative, faptele pedepsite de Legea Penală nu se mai pedepsesc, atunci efectul este încurajarea comportamentului infracțional și decredibilizarea legii penale.

 

Din acest motiv, nicăieri în lumea civilizată nu se vorbește despre amnistia faptelor penale. De fapt, după știința noastră, singurele țări unde s-a vorbit despre amnistie (dincolo de dezbaterile despre diverse forme de amnistie fiscală evocate în timpul crizei financiare) au fost în Statele Unite și, mai recent, în Marea Britanie, și au în vedere amnistia imigranților ilegali, sub motivul că aceștia furnizează un bine public contribuind la bunăstarea națiunii. Președintele Obama și (da, chiar el) noul ministrul de Externe britanic, Boris Johnson, s-au pronunțat în favoarea amnistierii imigranților ilegali stârnind o mulțime de controverse, dar asta este tot. Nimeni nu se gândește să adopte legi ale amnistiei care să scoată infractorii condamnați din închisori. Lucruri de genul ăsta se întâmplă numai în Africa sau, mai recent, în Filipine, acolo unde există deținuți politici. Or, nimic nu le-ar plăcea mai mult unor politicieni cum este senatorul Șerban Nicolae, un militant neobosit pentru amnistie și grațiere decât să acrediteze prin lege ideea că în România, toți condamnații pentru corupție, de la Năstase încoace, au fost deținuți politici.

 

În ceea ce privește grațierea, acesta este un act de clemență individuală, din motive umanitare. Grațierea colectivă este un nonsens cu excepția situației în care ar exista întregi grupuri sociale aflate în situație disperată încât să merite o clemență generală. Ori, poate, în cazul în care avem niște judecători atât de dornici de sânge încât dau condamnări grele pe scară largă pentru infracțiuni mărunte. Dacă nu ne aflăm într-una din aceste situații, atunci grațierea trebuie să rămână un gest individual excepțional bazat strict pe motive umanitare, pentru că altfel este subminată orice idee de responsabilitate a cetățeanului în fața legii. Pe de altă parte, ideea de grațiere nu face bine nici statului, pentru că nu suntem (încă) într-un regim autoritar unde monarhul sau dictatorul oferă din când în când clemență poporului.

 

Or, dacă amnistia și grațierea nu reprezintă un răspuns la o urgență, pentru că urgența nu există, și nu servesc binele comun, atunci ele reprezintă o diversiune menită să  servească unor altor scopuri individuale sau de grup. În acest punct, ministrul Prună și-a răscumpărat parțial greșeala când a anunțat că nu va lua măsuri sub presiune, că dacă am așteptat 20 de ani, mai putem aștepta câteva luni, și că nu este o prioritate amnistia si grațierea.

 

 

Marea Manipulare

 

Dacă nu vorbim de interes public sau de o criză umanitară, ci de interese individuale sau de grup, atunci cum s-a ajuns la această criză artificială? Simplu spus, printr-o campanie masivă de manipulare purtată prin intermediul mass-media, în special a trei posturi de televiziune - Antena 3, Realitatea TV și, mai puțin România TV - și a unor publicații afiliate și interesate. Neavând probe, nu putem spune că protestele deținuților au fost organizate de grupurile de interese care patronează aceste mass-media ( a spus-o, însă, fostul director al Administrației Penitenciarelor, Sorin Dumitrașcu), dar putem spune că în ultima jumătate de an, dar mai ales în ultimele aproape două luni am fost bombardați neîntrerupt cu emisiuni despre cazuri „disperate, revoltătoare, sfâșietoare, strigătoare la cer” despre situația grea din penitenciare, care convergeau toate spre o singură concluzie: „este nevoie urgentă de amnistie și grațiere”. Sindicatele gardienilor nu sunt tocmai prietenii naturali ai ministrului Prună, dar până și ele au simțit nevoia să emită un comunicat în care să avertizeze că incitările permanente la revoltă ale acestor televiziuni pot pune în pericol atât deținuții cât și gardienii.

 

O altă miză ridicată în această pseudo-revoltă a deținuților, așa cum rezultă ea din campania pseudo-televiziunilor de știri este arestul preventiv. De la Elena Udrea la celebrul raport al lui Victor Ciorbea citat de cu elogii de Rareș Bogdan, eliminarea arestului preventiv este considerată una din soluțiile miracol ale eliminării supraaglomerării din închisori. Arestarea preventivă sau soluțiile preventive alternative sunt o chestiune încă aflată în dezbatere și care are drept obiect o problemă serioasă: „care este cea mai bună soluție pentru a împiedica un inculpat să influențeze dosarul în orice fel și în același timp să i se garanteze prezumția de nevinovăție”. Soluția trebuie să stea în mâinile judecătorului de drepturi și libertăți, care trebuie să decidă, pe baza probelor prezentate de procurori și avocați, cât e de sigur să lași un acuzat în libertate condiționată etc sau dacă e mai sigur, pentru un proces corect, să se afle în arest preventiv. Pentru a avea o imagine clară asupra poverii pe care arestul preventiv o poartă asupra sistemului penitenciar, ar trebui să avem o statistică privind ponderea arestaților preventiv pe care nu o avem. Intuiția noastră este însă că nu este una foarte mare. Cei pe care îi roade arestul preventiv nu sunt deținuții de drept comun, sunt marile figuri ale corupției naționale, care se consideră deasupra legii.

 

Avem de-a face cu o nouă tentativă de zdruncinare din temelii a statului de drept pornite din studiourile unor televiziuni care acționează ca instrumente de presiune politică și socială, NU ca instituții de presă. Poate că nimic nu le-ar plăcea mai mult unor agenți provocatori precum Mihai Gâdea sau Rareș Bogdan decât să vadă în închisorile românești scene cu adevărat de coșmar ca în închisorile braziliene, dar este datoria statului, atâta cât este el, și în primul rând a Ministerului Justiției să dovească fermitate și coerență în asemenea momente, iar singurul mod de a o face este să transmită un mesaj clar că nu va ceda presiunilor și manipulărilor și că problema amnistiei și grațierii iese din orice discuție, acum sau pe viitor. De bun augur în context este că directorul ANP, Claudiu Bejan, s-a pensionat, dându-și probabil seama ca epoca agățatului de scaun s-a încheiat.

 

Cât privește acest cancer social care sunt televiziunile amintite, acesta merită o discuție separată, dar ea poate începe cu extirparea unuia din principalele focare de infecție, o instituție care face mai mult rău decât bine, anume Consiliul Național al Audiovizualului.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22