Pe aceeași temă
Ministerul Energiei, după trei ani a reușit să definitiveze Proiectul la Strategia Energetică a României. Acesta se află pe site-ul instituției, dar nu este de găsit acolo ci mai curând pe alte site-uri ale publicațiilor interesate de industria energetică. Culmea este că interogarea site-ului energie.gov.ro dezvăluie strategia începută de Guvernul Ponta și dezvoltată de Guvernul Ciolos și programul de guvernare valabil ar fi cel al Guvernului Ciolos.
La o analiză sumară se observă că acest document este în dezacord flagrant cu Programul de Guvernare PSD - ALDE, că defavorizează consumatorul, protejând producătorii și că datele prezente în document se contrazic. O analiză de detaliu arată că prezenta strategie nu este o strategie ci o înșiruire de obiective care nu au la bază studii de fezabilitate, nici un termen de finalizare, și nici un responsabil. De asemenea un astfel de document ar trebui să se bazeze pe estimări, prognoze și scenarii, care evident că nu există.
Proiect de țară – strategii sectoriale – program de guvernare
Într-o țară normală acest tip de documente ar avea alt parcurs și altă formă. România nu are un proiect de țară! De câteva luni, un grup de experți au fost desemnați la Preșidenția României să lucreze la acest proiect. Academia Româna a realizat un document asemănător care se regasește pe site-ul instituției. Un PROIECT DE ȚARĂ trebuie să reprezinte viziunea dezvoltării și asigurării securității pe o perioadă lungă, trebuie să fie negociat cu toate partidele politice, astfel încât să nu fie modificat la orice schimbare de guvern sau de președinte și transformat în lege organică. Acest proiect ar avea ca urmare logică generarea de strategii sectoriale, de asemenea negociate cu partidele, transformate în legi organice și având ca orizont cel puțin 20 de ani. Bineînțeles că aceste strategii sectoriale trebuie apdatate deoacere mediul internațional sau tehnologic este fluid, dar în esență viziunea rămâne aceeași.
Aceste documente arată CE trebuie făcut și trebuie să genereze Programul de Guvernare, care arată CUM trebuie făcut! O țară cu bună guvernare are generate documentele de viziune, de la o guvernare la alta schimbându-se doar modalitățile de atingere a țintelor propuse.
Trădarea intereselor naționale și ale electoratului
Acestea fiind scrise, redeschidem problema „Strategiei Energetice a României 2018-2030, cu perspectiva anului 2050” ce se află în discuție.
Industria energetică românească nu are numai producători ci și patronate, sindicate, cercetatori și instituții de învățământ. Acestea, vizibil, nu au fost consultate, deoarece strategia nu se referă la cercetarea, dezvoltarea, inovarea și implementarea de noi tehnologii. Proiectul actual este realizat de niște autiști deoarece nu ia în considerare situația geopolitică regională și internațională sau măcar strategiile naționale elaborate deja (de competitivitate, a educației …)
Tot ca deficiențe majore ale documentului trebuie să menționăm că obiectivele strategiei sunt politice, neținând seama de necesarul și potentialul de energie în următorii ani, că investițiile strategice menționate sunt o comperare a intereselor punctuale ale unor parlamentari și că nu se pomenește nimic concret de competitivitate și nu există un plan de atragere a investițiilor, știind că înființarea Fondulul Suveran va decapitaliza firmele de stat din energie, adică tocmai acele companii care ar trebui să realizeze „investițiile strategice”.
Cea mai mare minciună se referă la Piețele energetice competitive (II.4). Vedem cum prețul energiei crește de la o lună la alta dar nimeni nu amintește măcar că aceste „piețe” reprezintă doar o mimare. Piața de gaze este formată din doi producători monopoliști care dețin 96% din producție (OMV și Romgaz), de un transportator monopolist (Transgaz) și doi distribuitori care dețin monopolul regional (Engie – fost GdF și EoN). Restul sunt niște companii care tranzacționează același produs, adică același metru cub de gaz furnizat consumatorului, este trecut prin mai multe firme de mai multe ori. Piața de energie electrică este mai diversificată dar se bazează pe producători, despre care discutăm mai târziu, pe un transportator monopolist (Transelectrica) și pe cinci distribuitori cu monopol regional: Electrica Furnizare S.A. - pentru zonele Muntenia Nord, Transilvania Nord și Transilvania Sud, CEZ Vânzare S.A. - pentru zona Oltenia, E.ON Energie România S.A. - pentru zona Moldova, Enel Energie S.A. - pentru zonele Banat și Dobrogea și Enel Energie Muntenia S.A. - pentru zona Muntenia Sud[1].
Trebuie spus că peste 70% din producția de energie electrică se află încă sub controlul statului român prin pachetele majoritare deținute la Nuclearelectrica, Hidroelectrica, Combinaatul Energetic Oltenia și o mare parte din CET-uri aflate sub administrația locală. Deci statul român este direct răspunzător (încă) de pretul kilowatului. Dar lucrurile nu stau chiar așa. Știm că același kilowatt se produce din combustibili fosili (cărbune, gaze și păcură), din nuclear, din hidro și celelalte regenerabile, eolian și solar. Este evident că același kilowatt ce este produs din regenerabile este mult mai ieftin decât cel produs din combustibili fosili, dar același kilowatt nu are aceeași valoare de înlocuire. De mai multe ori, România s-a aflat în prag de colaps al sistemului energetic național, ultima dată a fost în iarna trecută, din cauza frigului. Nu toată lumea știe că sub minus 20 de grade, nu mai sunt functionale Nuclearelectrica și Hidroelectrica (din cauza apei care îngheață), producătorii din eolian și cei din solar au o capacitate redusă (ciclul de lumină fiind foarte mic iarna). Cele câteva zile pe an în care ne aflăm sub minus 20 de grade face ca producătorii de energie electrică din combustibili fosili să devina de importanță strategică, cu alte cuvinte curentul consumat trebuie să fie un mix între energia iefină și cea scumpă dar strategică, fără de care sistemul nu ar mai funcționa[2]. Acestea fiind scrise putem afirma că lipsa unei „piețe de capacități”, adică piața care reglează și uneori suplinește alți producători. Acești producători strategici nu pot funcționa pe aceeași piață cu cei competitivi deoarece intră în faliment. Tocmai acest lucru nu se spune în nici un document al statului român și evident nici în această pastișă de strategie energetică.
Să lăsăm obiectivele și să trecem la investițiile prevăzute. Toate partidele sunt deacord că grupurile 3 și 4 de la Cernavodă trebuie realizate, dar nimeni nu zice că investiția e mult mai mare din cauza degradarii accentuate a ceea ce este deja construit. Cea mai mare utopie apărută este construirea barajului Nicopole – Turnu Măgurele, care după cum bine știm, se află în județul Teleorman, dar care necesită investiții faraonice deoarece trebuie construite sute de kilometrii de diguri și care nu are la bază nici un studiu tehnic deoarece diferența de nivel ar fi de doar doi metri. Oricum bulgarii, partenerii obligatorii la acest proiect nu au un astfel de obiectiv pentru următorii ani. Mai amintim că nici construcția hidrocentralei de la Tarnița nu are la baza un studiu de fezabilitate din care să reiasă eficiența și fiabilitatea stocării energiei potențiale. (Trebuie spus că această investiție ar trebui să producă energie electrică prin turbine și să ridice apa înapoi în lacul de acumulare prin pompe cand se produce prea multă energie decat este necesar în sistem.)
În articolul „Cedarea Suveranității Energetice – trădare sau prostie” din revista Perspective Politice arătam că politicile statului roman de renunțare la încălzirea centralizată a fost una dintre cele mai păguboase decizii[3]. Actuala guvernare nici nu amintește de problema încălzirii centralizate și a centralelor prin cogenerare ce trebuie multiplicate (este vorba de cetralele pe gaz, cărbune sau păcură care produc pe lângă agent termic și energie electrica și pe care se bazează sistemul energetic național în cazul temperaturilor scăzute.) De asemenea în actuala strategie energetică se pune accentul pe realizarea unei piețe centralizate și nu pe realizarea de investiții care să alimenteze cu energie diversele obiective prin linii directe, renunțându-se la „serviciile” Transelectrica și a distribuitorilor monopoliști.
Tot aici trebuie să amintim că Legea Offshore ar trebui să fie principala sursă de finanțare a sistemului energetic național. Nu se specifică nici o sursă de finanțare, nu se specifică nici măcar că statul roman ar beneficia de resursele despre care se discuta aprins zilele acestea. Oricum revenim la acest subiect puțin mai jos.
Nerecunoașterea prostiei
Care sunt informațiile alarmante (doar pentru noi) peste care se trece fără nici un comentariu măcar:
- Guvernul PSD - ALDE este de acord ca să importăm și de acum înainte 37,8% din energia din total consum.
- Guvernul PSD - ALDE recunoaște că 30% din energia primara se pierde și este de acord, neabordând nici o măsură majoră de reducere a pierderilor.
- Guvernul PSD – ALDE nu vrea ca mai mulți romăni să aibă acces la gazele naturale romănești, azi doar 36% din gospodării având acces.
- Guvernul PSD - ALDE previzionează prețurile la energie: dacă în 2016 plăteam 34 euro / Mw și astăzi plătim peste 40 euro / MW, în 2030 prețul va fi peste 60 euro / MW, ceea ce este aproape o dublare în 15 ani.
- Pentru Guvernul PSD – ALDE nu reprezintă nici un risc faptul că România nu mai deține nici o rafinărie și că toate firmele distribuitoare de benzină și motorină sunt în propietatea statului rus sau cu acționariat rusesc sau a companiilor partenere rușilor (LukOil, Gazprom, OMV, SOCAR, KazMunayGaz)
Autiștii din guvern
Guvenanții noștrii consideră că suntem singuri pe mapamond de nu se specifică nimic despre mediul internațional. Nu se pomenește nimic de faptul că România ca stat membru al Uniunii Europene are o țintă ca 32% din totalul energiei consumate să provina din resurse regenerabile până în 2030, de aici rezultând că ar trebui făcute investiții în producție și stocare de energie.
Ministerul energiei nu a auzit de „relocarea statistică” a producției de energie regenerabilă. Este un fenomen care de ceva timp afectează sistemul energetic național. Am specificat că suntem obligați ca să mărim producția energetică din regenerabile. Nu numai România are aceste obligații ci toți membrii UE le au. Ce înseamnă această „relocare statistică”: o țară nu are posibilitatea de a mai construi capacități energetice de productie, din diferite motive, principalul fiind imposibilitatea de a transporta energia. Acea țară, printr-o companie a sa construiește pe teritoriul altei tări, tot europene, un parc eolian. (Trebuie să menționăm că niciodată nu s-a făcut un bilanț energetic sau de mediu a unei turbine de vânt, cu toate că știm că se folosesc materii prime și materiale care necesită mari consumuri pentru a le extrage și a le transforma în produs finit sau că acele mari mori de vânt restricționează traseele de migrare a păsărilor călătoare.) Acea investiție în producerea energiei regenerabile se contabilizează pentru țara investitorului și nu pentru România, adică se produce „relocarea statistică”. Ce pierde România? Capacitatea de transport a energiei este limitată. Culmea este că aceste „ferme de vânt” se află în Dobrogea, zonă neindustrializată care de mult și-a acoperit necesarul energetic. Energia produsă de aceste parcuri eoliene trebuie transportată peste Dunăre pentru a fi utilizată. Investițiile în liniile de traversare a Dunării și în echipamentele specifice pentru echilibrarea sistemului de transport trebuie făcute de România pe banii noștrii, adică plătim mai scump echilibrarea și transportul către Transelectrica, numai pentru simplul motiv că cei care decid sunt niște diletanți (sau poate trădători fără scrupule).
Acum niște ani presa românească avea ca subiect predilect căile alternative de transport din sursele alternative energetice caspice: Nabbuco, AGRI, WhiteStream … După 10 ani nimeni nu mai vrea să se aprovizioneze cu resurse alternative la cele rusești.
BRUA a fost concepută pentru ca o parte din gazele aduse din zona Caspică prin TANAP să ajungă și în Europa. Proiectul TANAP urmașul Nabucco – Nabucco West. După anunțarea descoperirilor din Marea Neagră s-a upgradat proiectul cu un tronson care pleacă de la țărmul Mării Negre și se unește undeva în Ardeal (Podișor) cu proiectul inițial. Ce trebuie să știm: până la Podișor debitul este de 2,2 miliarde mc / an. De la Podișor debitul este de 1,7 miliarde mc / an. S-a anunțat că numai din 2 perimentre din cinci, potențialul minim anual al debitelor din Marea Neagră e de 10 miliarde mc / an. Deci gazul românesc adus la țărm nu are cum să ajungă la consumatorii interni sau să fie exportat în Ungaria sau Austria. (Să amintesc că o astfel de conductă trebuie să traverseze și Dunărea?) Nu se spune însă nimic despre conducta rusească ce străbate Dobrogea – la cativa km de țărm – cu debitul declarat de 6 miliarde mc / an, care aprovizionează Bulgaria din Rusia, prin Ucraina și Moldova. Nu vi se pare dubios faptul că nimeni nu amintește de această conductă? Știm că Federația Rusă vrea să taie orice traseu către Europa ce trece prin Ucraina, deci nu ar fi nici o problemă ca această conductă să transporte gazul românesc din Marea Neagră, mai ales că investiția este minimă, pentru numai câțiva kilometri de conductă până la joncțiunea cu cea rusească. Probabil că și acesta este motivul pentru care încă nu știm care sunt rezervele reale de gaz din Marea Neagră. Probabil că Legea Offshore, cum este cunoscută, este atat de „negociată” intre partenerii de guvernare și atât de obscură în aflarea caștigului real al României.
Nu pot să închei fără a aminti concluzia trasă în cartea ce urmează să-mi apară, „România – Energie și Geopolitică”: există un pattern când se descoperă noi zăcăminte sau cănd se proiectează noi rute alternative la traseele energetice rusești. În apropierea acestora va începe un conflict regional care mai târziu devine înghețat pentru a stopa orice proiect energetic. Să ne amintim de Transnistria (aparent nu are legătură cu subiectul dar pe acolo trece conducta spre Bulgaria), Osetia, Abhazia de Sud, Nagorno Karabach (pentru stoparea traseelor din Marea Caspică), Siria (acolo există un traseu și în proiect alte două dinspre Peninsula Arabică și Iran spre Europa), Donbas – Lugansk (un traseu spre Europa și singurele rezerve de gaz ale Ucrainei), Crimeea (ce se află în apropierea zăcămintelor din zona maritimă ucraineană a Mării Negre).
Fig. Harta riscurilor energetice (prelucrare de Cosmin Pacuraru)
Nu putem conchide fără a ne întreba retoric dacă acțiunea de destabilizare din România nu seamănă cu oricare alta inițiată de Federația Rusă deoarece rezervele din Marea Neagră amenință monopolul rusesc. Doar se fac presiuni și manevre mediatice (a se vedea operatiunea mediatică „ungurii cumpără gazele României”), ce sunt parte a arsenalului razboiului hibrid dus de Federația Rusă. Oricum România este singura țară, membru NATO și UE, ce a fost amenințată direct de Federația Rusă.
Cosmin Păcuraru este doctor în Relații Internaționale și Studii Europene la UBB Cluj Napoca, tema doctoratului fiind securitatea energetică. Cartea „România – Energie și Geopolitică” va apare în câteva zile la Editura TopForm și va fi anunțată data lansării de la GDS în paginile Revistei 22.
[1] https://www.geopolitic.ro/15127/piata-de-gazele-naturale-importanta-strategica-si-mimarea-pietei-libere/
[2] https://www.geopolitic.ro/15169/electrical-energy-strategic-importance-free-market/
[3] http://perspective.politice.ro/sites/default/files/pdf/Perspective_politice_2016_iunie_split_2.pdf
