Pe aceeași temă
Luminile orașului au apărut cu 6-7 minute înainte de aterizare: un ocean de puncte minuscule, dezorganizare care nu se grupează în nicio formă coerentă.
Pentru prima dată în ultimii trei ani, compania aeriană mi-a livrat și valiza la sosire, așa că am fost mai puțin supărată, pentru că am descoperit cu surpriză - în primul meu zbor postpandemic - că vestita companie aeriană nu mai servește mâncare la bord. Adică, servește, dar contra cost, ca o infamă companie low-cost ce îți vinde biletul cu cât mai puțin posibil, ca mai apoi să descoperi că trebuie să plătești pentru orice.
Primul zbor postpandemic a fost un fel de barometru al noilor realități economice europene. Când mi-am dat seama că voi rămâne nemâncată, primul gând care mi-a trecut prin minte a fost o celebră poveste de management care, se pare, i-a adus companiei în cauză, în anii 2000, o economie de zeci de mii de euro la buget doar reducând numărul de măsline de la patru la trei în salata oferită în meniu. Acum nu mai există meniu deloc, ci doar sandvici sau salată, plus câteva sortimente de băuturi calde și alcoolice - cam tot ce poți cumpăra la un stand de ziare, dar de două ori mai scump.
Nu mai există nici revistele pe care le găseai în buzunarul scaunului din față și pe care obișnuiam să le iau cu mine pentru că multe articole erau interesante. Cele câteva pe care le mai am acasă, din anii trecuți, trebuie să le păstrez cu sfințenie, căci au devenit adevărate numere de colecție!
Primul lucru pe care l-am simțit odată ieșită din aeroport a fost căldura. În noaptea tropicală, am savurat prima întâlnire cu căldura din acest an. E august și în nord-estul Franței unde locuiesc de trei ani, anul acesta n-am văzut soarele decât de câteva ori. Până la mijlocul lui iunie am purtat cizmele de iarnă, iar umbrela a fost un obiect obligatoriu pentru fiecare zi a săptămânii. Aici la destinație, de o lună temperatura arată zilnic peste 30 de grade, cu un val care va depăși 40 de grade în zilele următoare. Căldură căutam - căldură mare am găsit!
Prima noapte, am dormit cu geamul deschis. Mi-a fost frică de insecte, dar până la urmă n-am văzut și nici auzit vreuna - ca și cum căldura și radiațiile solare ar fi ars orice formă de viață. Ceasul deșteptător a venit odată cu traficul și primele mașini de poliție care au bătut bulevardul la șase dimineața. „Cetățeni, deșteptarea!”, parcă veneau să spună sirenele lor. Doar că era duminică dimineața!
Duminică seara la nouă, am ieșit în oraș cu intenția să cumpăr ceva de mâncare dacă voi găsi ceva deschis. Am putut să-mi fac cumpărăturile în liniște, căci toate supermarketurile de pe strada mea erau deschise. Numai la București găsești așa ceva. Mai există magazine deschise duminica în partea mea de lume, dar sunt deschise doar în anumite condiții strict reglementate de lege și doar până la ora 16! Un fel de formă de respect pentru angajați. Dar lăsând asta la o parte, felul de a cumpăra produse m-a uimit. Același supermarket francez, la ei acasă, vinde clienților pepenele galben la bucată. În București a trebuit să-l cântăresc la gramaj exact. La fel și castravetele. O să mai intru și în zilele ce vin, căci tare cred că o să găsesc tehnici de vânzare exagerate.
În rest, pe străzi tinerețe multă și măști puține. Fetele vor să fie frumoase, așa că să‑ți acoperi jumătate din față pare să dăuneze frumuseții. Europa de Vest se confruntă cu al patrulea val, iar purtatul măștilor redevine obligatoriu pe stradă, dar pe străzile din București lumea nu mai poartă mască. Am avut de asemenea surpriza să discut cu câțiva prieteni de până în 40 de ani - niciunul vaccinat. Toți mi-au spus despre frica pe care o au la ideea că trebuie să se vaccineze. Degeaba le-am zis că am primit a doua doză Pfizer pe 7 iulie și că tot ce am avut ca reacție după 36 de ore de la injecție au fost o ușoară durere de cap, seara, și nasul care mi-a curs puțin. Cu un soț vaccinat cu AstraZeneca și părinți vaccinați cu Moderna, cred că sunt în măsură să-mi dau cu părerea despre vaccinurile astea. Dar n-am reușit să conving pe nimeni de nimic. Ceea ce înseamnă că nici autoritățile și nici media nu-și fac treaba, lăsând România foarte expusă la ceea ce va urma.
Tuburile de gel hidroalcoolic sunt goale la intrarea în supermarketuri - ceea ce e de neacceptat în timpurile pe care le traversăm. Parcă toate autoritățile au intrat în concediu și, după un an de stres, România întreagă a decis că e timpul să mai profite și să trăim puțin. Septembrie va găsi România din nou prost pregătită pentru valul 4 Delta. Israelul dorește să-și vaccineze seniorii cu a treia doză - la noi nu se aude nimic.
Sper doar că această relaxare românească în privința vaccinurilor nu se datorează unui prost management al condițiilor de refrigerare a acestora și deci pierderea unei cantități însemnate de doze. 40 de grade afară și un consum de energie casnic care face să sară toate siguranțele nu mă asigură că sănătatea românilor ar fi la adăpost undeva într-un frigider inteligent cu temperatura de -70 grade C în interior.
În rest, străzile Bucureștiului sugrumate de căldură, cu muzică la fiecare colț din centru - fie din mașini, fie din cafenele și baruri - par o mică Havană. Iar ziua de luni dimineața fără apă caldă la robinet confirmă statutul de capitală... în căutare de sine.
Prima mea vacanță în București s-a întâmplat în 1997. Calea Victoriei mi s-a părut cel mai frumos bulevard din lume și-l luam la pas de câteva ori pe zi. //
