Pe aceeași temă
Săptămâna aceasta am cumpărat din nou revista 22, după foarte, foarte mult timp. Câteva secunde bune am retrăit senzația de bucurie a după-amiezilor de marţi, când după o noapte lungă în redacție, prelungită uneori în tipografia îmbibată cu zgomote și mirosuri tari, începeam să răsfoiesc revista abia ieșită din rotativă.
Era o bucurie senzorială, dată de atingerea plăcută a paginilor de hârtie și de izul acrișor al cernelii. Era și bucuria lucrului terminat cu bine, în ciuda presiunii timpului. Urma apoi bucuria de a reciti, de data aceasta în tihnă și detașat, cele mai multe dintre texte. Am regăsit revista aproape neschimbată, deși au trecut 25 de ani de la prima sa apariție. Ceea ce cred că e și bine, dar și rău. Nu e cazul să fac un bilanț definitiv al experienței mele cu revista 22, dar simt totuși nevoia să menționez câteva momente importante pentru mine. A fost întâi de toate întâlnirea cu câțiva oameni deosebiți. Și mă gândesc aici la Gabriela Adameșteanu, la Dan Perjovschi, la Andrei Cornea sau Rodica Palade. Mai sunt și alții, desigur, dar vorbesc doar de „nucleul tare“ al revistei în jurul căruia am gravitat și eu pentru o vreme (1992-1997).
E drept, de la oamenii aceștia nu am învățat mare lucru în ce privește jurnalismul de tip anglo-saxon (ale cărui principii mi se par cele mai importante), însă a fost încurajatoare întâlnirea cu un mediu care stimula, care provoca, care milita pentru valori în care continuu să cred și astăzi. A fost un mediu care mi-a dat încredere și m-a responsabilizat. A mai fost apoi șansa de a lucra în presa scrisă. Mijlocul anilor ’90 a fost apogeul acesteia în România. Tirajele erau semnificative, noile tehnologii – ce abia apăreau – schimbau încet, încet modul în care se face presă. Un singur exemplu: revista începuse să se „facă“ pe calculator, dar se tipărea încă în tipografii unde mai existau litere de plumb.
La 22 am prins și gustul pentru subiectele ce depășeau marginile Bucureștiului sau ale politicii dâmbovițene. Prin intermediul revistei, care avea fie relații, fie bani la limită, am ajuns în mijlocul războiului din Bosnia sau prin alte câteva țări din Estul Europei, în momente relevante politic sau social. A fost pentru mine, de asemenea, o experiență formatoare. Revenind în prezent, îmi pare o formă de miracol că revista 22 continuă să apară. Nu doar tipărită pe hârtie, ci și în aproape aceeași „matrice stilistică“ de la începuturile sale: abordarea preponderentă a subiectelor serioase (politice, mai ales), un militantism asumat, tonul grav, sentențios.
Acum, după ce am răsfoit-o din nou după foarte multă vreme, îmi pare că revista 22 e precum o specie pe cale de dispariție. E deosebită, trebuie protejată, ne minunăm că încă există, dar nu prezintă interes decât pentru un grup restrâns. Știu cum este asta, pentru că și eu mă simt adesea în aceeași situație.
La mulți ani înainte, 22!
MARIAN CHIRIAC,
jurnalist la 22 în perioada 1992-1997.
Marian Chiriac in redactia revistei 22 (anii '90)
