Pe aceeași temă
Cândva prin 2005-2006, a fost un moment când oricine mă întreba unde aș vrea să lucrez în presă răspundeam fără ezitare: la revista 22. Motivul era simplu: 22 fusese și eram convinsă că va rămâne singurul loc din presa românească complet independent. Unde nu existau nume și subiecte tabu, nu venea nimeni să-ți spună „dă în ăsta, nu te lua de cutărică, nu scrie despre X sau Y, rade-l, menajează-l, sapă-l“, unde nu te ducea nimeni cu preșul promițându-ți independența editorială pentru ca apoi să te cenzureze. Un loc unic în peisajul mocirlos al presei românești. Ziariștii onești, profesioniști și cu drag de meserie știu despre ce vorbesc. Unic în primul rând datorită oamenilor. Acelor „intelectuali gedesiști“ huliți de toate haimanalele vremurilor, acelor redactori care, vreme de 25 de ani, au menținut revista la cotele principiale, valorice și jurnalistice asumate încă de la primul număr, al oamenilor știuți și mai puțin știuți care au trudit, făcând uneori aproape voluntariat, pentru ca fiecare număr să iasă pe piață.
Am ajuns prima oară la revista 22 în iunie 1990, când cu minerii. Nu știam mai pe nimeni, am bătut la ușă pur și simplu și m-am oferit să fac reportaje, să scriu despre orice e nevoie, să „acopăr“ totul. Asta am făcut în următorii patru ani și, după 25 de ani de presă, pot spune fără ezitare că am avut noroc. Am avut noroc și că m-am putut întoarce, în 2007, la revista de unde începusem. Faptul că nu m-am lăsat cuprinsă de dezamăgire, că încă cred și îmi iubesc meseria se datorează în mare parte revistei. Pentru că revista 22 nu a fost atât o școală de presă, cât o școala a valorilor. Asta a rămas și acum, la 25 de ani de la apariție. Așa va rămâne cât timp va mai exista.
La mulți ani, 22!
