Pe aceeași temă
De fiecare dată încep să răsfoiesc revista 22 citind micul text semnat de Dan Perjovschi în pagina a patra, la rubrica Vis-à-vis. El scrie precum desenează. Din câteva linii şi/sau cuvinte, aparent naive, aparent infantile, crochiul său surprinde ceva din esenţa lumii în care trăim. Perjovschi descrie şi desenează (ca) lumea. Abia apoi citesc editorialul săptămânalului şi celelalte articole.
S-au împlinit 25 de ani de la înfiinţarea Grupului pentru Dialog Social (primul ONG din România, înscris la 30 decembrie 1989) şi a revistei 22 (primul număr la 20 ianuarie 1990). În privinţa rolului jucat de GDS şi 22 în parcursul de democratizare a ţării, s-au făcut şi se fac teze de doctorat având această temă. Datorită entuziasmului unui grup de studenţi voluntari, astăzi toată colecţia revistei 22 este aproape complet digitalizată şi accesibilă pe Internet. Se poate astfel urmări traseul sinuos al României postcomuniste, se pot analiza toate splendorile şi mizeriile tranziţiei de un sfert de veac.
Având acces la această uimitoare colecţie online, am avut curiozitatea – într-un moment de melancolie – să-mi revăd articolele publicate în revista 22 începând cu 1990. Zeci de articole, pe teme foarte diverse. Privind în urmă, am încercat să văd unde m-am înşelat şi unde, dimpotrivă, timpul mi-a dat dreptate. Fiind încă sub comoţia actelor teroriste de la Paris, m-am oprit mai ales asupra unui articol publicat în revistă în urmă cu zece ani: Islamici contra terorismului islamic (22, nr. 762, 13 octombrie 2004). Susţineam atunci o idee simplă, pe care o consider valabilă şi astăzi: terorismul islamic nu va înceta (şi nu se va diminua) datorită măsurilor de securitate (oricât de sofisticate ar fi ele), nici datorită protestelor lumii occidentale. El va dispărea doar dacă societatea musulmană însăşi va condamna deschis acest tip de manifestare barbară.
Iată un fragment din articolul meu din octombrie 2004:
Andrei Oişteanu în vara lui 2007 la o întâlnire în curtea GDS, arătând furtunul cu capete metalice folosit de mineri ca armă şi abandonat de aceştia în redacţia revistei 22 în iunie 1990.
„Nu toţi musulmanii sunt terorişti, dar aproape toţi teroriştii sunt musulmani“
„Evident, nu trebuie să facem eroarea de a confunda religia musulmană cu formele sale maladive şi radicale, nici societatea islamică în intregul ei cu mişcările fundamentaliste și cu organizațiile teroriste. Demonizând întreaga lume musulmană nu facem decât să repetăm «noi» greşeala pe care le-o reproşăm «lor». Dar, pentru a nu face această confuzie, ţările islamice însele trebuie să fie primele care să condamne terorismul, să lupte împotriva lui și să-i predea pe terorişti. În cei trei ani scurşi de la atentatele din 11 septembrie 2001 am urmărit felul în care societatea islamică a răspuns la provocarea terorismului islamic. Mai curând de ochii cancelariilor occidentale, guvernanţii din unele ţări musulmane au condamnat rar și formal, cu jumătate de gură, actele teroriste. De fapt, teroriştii nici nu sunt numiţi ca atare, ci «militanţi» care luptă pentru eliberarea Palestinei, Irakului, Afganistanului, Ceceniei etc.
De regulă, mass-media din ţările musulmane au tăcut în mod ruşinos, iar organizaţiile islamice au aprobat acţiunile teroriste fie explicit, fie prin tăcere.
Sigur că, în ţările islamice – cu regimuri dictatoriale, autoritare sau cu o spoială de democraţie –, societatea civilă este slab dezvoltată, iar libertatea de expresie este limitată. Totuşi, este de neînţeles faptul că în ultimii ani nu s-a auzit în aceste ţări nici o voce clară care să condamne terorismul deşănţat. Nici o organizaţie civică, niciun intelectual de marcă, niciun politician, niciun muftiu, niciun publicist important nu s-a ridicat impotriva acestui flagel. Cei foarte puţini care au îndrăznit totuşi să protesteze au făcut-o în exil, mai departe de braţul lung al răzbunării islamice.“
