Pe aceeași temă
În privinţa festivalului nostru, ne-am putea întreba însă de ce modulul intitulat Debut în FNT n-ar fi la fel de recomandabil, ca şi acela privind Premiere în FNT. Presupunând că selecţionerul a operat cu aceleaşi exigenţe valorice, spectacolele incluse pe afişul FNT sub alte etichete decât aceea de vitrină, pot fi considerate, deci, la fel de potrivite să exprime nivelul de performanţă al unei mişcări teatrale naţionale. Dar să respectăm metodologia de lucru a directorului festivalului şi să privim deocamdată în sus-numita vitrină imaginându-ne pentru o clipă că am fi în postura unui oaspete străin dornic să promoveze teatrul românesc peste hotare. Ce-ar putea alege acesta, dintre spectacolele produse în teatre de stat sau independente puse laolaltă acum, într-o viziune democratică, ce-i drept, dar care îi defavorizează, orice s-ar spune, pe independenţii care lucrează uneori în condiţii de front? (Îmi amintesc, în acest sens, de mărturisirile deznădăjduite ale trupei Teatrului Inexistent, după spectacolul Supermarket prezentat în cadrul Festivalului de la Timişoara.) Şi fiincă am pus degetul pe acest spectacol selectat la FNT 2010, am putea face şi o primă presupunere: interesul ipotetic pentru textele româneşti abordate cu precădere în producţiile independenţilor, pentru temele care trimit la o actualitate românească îndeobşte degradată şi fără ieşire, bine cotată la export, dacă nu pentru altceva, cel puţin pentru încă prioritarele „mizerii“ ex-comuniste. Spectacolul lui Teo Herghelegiu are şi un alt atu însă, prin faptul că tema consumismului, atacată cu mijloacele ironiei şi pamfletului în Supermarket, depăşeşte realităţile româneşti, putând fi considerată „universală“ în termenii globalismului, dacă prin alte părţi n-ar fi şi fumată. (Când Biljana Srbljanović a lansat o piesă cu acelaşi titlu în America, cei mai mulţi au regretat perioada ei „sârbească“, respectiv referinţele la ţara şi poporul din care provine, considerând-o mult mai autentică şi originală.) În aceeaşi categorie a realismului conjunctural, updatat cu ingrediente locale, ar putea fi inclus şi spectacolul 20/20 al Gianinei Cărbunariu, de la Studio Yorick din Târgu Mureş (lansat deja în Germania, spaţiu căruia îi era destinat, de altfel, cu precădere prin tema abordată, respectiv „vânzarea“ saşilor din România pe vremea comuniştilor). În aceeaşi ordine de idei ar putea trezi interes producţiile din cadrul Tanga Project, pe care le credităm „pe neve“, mizând pe notorietatea autorilor lor şi pe deschiderile anterioare manifestate de promotorii acestui teatru al proximităţii sociale. Capete înfierbântate de Mihaela Michailov, regia David Schwartz, realizat la Centrul de Introspecţie Vizuală şi Moses Stories, naraţiuni comunitare la căminul de persoane vârstnice „Moses Rosen“, sunt exemplele alese pentru a ilustra această direcţie. Cea mai substanţială ofertă la acest capitol se va petrece însă „pe întuneric“ în cadrul serialului oferit de Teatrul Naţional Radiofonic, care, prin simpla înşiruire a titlurilor, ne sugerează o adevărată antologie de texte româneşti contemporane: Ţara, tara mea de Radu Macrinici, Crize de Mihai Ignat, Dumnezeu binecuvântează America de Petre Barbu, Eu când vreau să fluier, fluier de Andreea Vălean, Domnul şi Doamna Oval de Teo Herghelegiu, Dumnezeu de a doua zi de Mimi Brănescu, Femeia din manuscris de Lia Bugnar, Sectorul S de Emanuel Pârvu. Cu observaţia că selecţia nu se referă strict la stagiunea de raportare a FNT şi că acest repertoriu ar putea fi extins prin mai multe premiere absolute, care sunt mai la-ndemână Teatrului Naţional Radiofonic, dacă-şi valorifică vocaţia de descoperitor.
Tendinţele propriu-zise din spectacolul românesc actual sunt ilustrate în acest showcase al FNT de către câţiva dintre cei mai vizibili regizori ai noii generaţii şi de către alţi câţiva consacraţi. Din prima categorie, selecţionerul i-a ales pe Vlad Massaci, Felix Alexa, Radu Afrim, Alexandru Berceanu, Radu Nica, Cristi Juncu, cu spectacole realizate la Bucureşti şi în ţară. Iar tabăra maeştrilor e generos reprezentată de Radu Penciulescu, Andrei Şerban, Silviu Purcărete, Alexandru Tocilescu, Alexandru Dabija, Mihai Măniuţiu.
Cât despre tendinţe? Greu de spus ce anume ar caracteriza teatrul românesc actual, la nivelul spectacologiei, dacă vreo preocupare anume defineşte orientarea acestuia. Dincolo de frecventa preluare a unor scenarii de film care au făcut succes în a şaptea artă, în deceniile din urmă, la care au apelat Massaci, Nica, Andrei Şerban însuşi sau de revizitarea clasicilor de care se preocupă cu program Măniuţiu, Dabija sau Felix Alexa, de pildă, performanţele citabile într-un festival de o anvergură naţională sunt strict individuale. Aşa încât FNT 2010 aliniază la rampă câteva spectacole de artă şi de autor, sintagmă reciclată la nivel teoretic în ultima vreme de teatrologi reputaţi, preluaţi de secţiunea editorială a aceluiaşi festival. Dacă nu avem, deci, inovaţii sau concepte noi de spectacol, pentru care în alte părţi ale lumii se dau premii (vezi Premiul Europa pentru teatru care, din 1986 până în 2011, a ocolit România), avem în schimb realizări de referinţă sub semnături celebre, ele însele o garanţie: Samuel Beckett în transpunerea „tandră“, antimetafizică a lui Alex. Tocilescu (Sfârşit de partidă), un Shakespeare autoreferenţial şi pamfletar (Pyramus şi Thisbe) realizat de Al. Dabija la Odeon, un Euripide... la porţile beznei, pe care Măniuţiu îl invocă justiţiar verificând un alt cerc teatral de aur, sau atât de aşteptatul Măsură pentru măsură, în regia lui Matthias Langhoff şi interpretarea Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Spectacolul lui Purcărete din Franţa cu Regele moare de Eugène Ionesco, autor abordat se pare pentru prima dată de cunoscutul regizor, e menit să ilustreze altă secţiune a festivalului.
Foarte atenţi la piaţa de texte noi a lumii, regizorii noii generaţii ne-au obişnuit cu grija lor pentru noutatea absolută în acest domeniu. Aşa se face că, în timp, am avut şi noi românii variante de spectacol după piese de Neil La Butte, Dea Lohar, Mark Ravenhill, Sarah Kane, Martin McDonagh; iar lista continuă acum cu Herr Paul de Tancred Dorst, Elling, după romanul Fraţi de sânge de Ingvar Ambjørnsen, Eric Bogosian, David Mamet sau Conor McPherson, descoperit de Cristi Juncu, un neobosit căutător de piese noi, moneda forte a montărilor sale din teatrele independente (vezi spectacolul din festival Hoţii, realizat la Teatrul 74 din Tg. Mureş).
Cum într-un festival naţional un criteriu de performanţă ar trebui să fie originalitatea, să semnalăm includerea pe afiş a spectacolului Hamlet (mişcare) în regia lui Uray Péter, realizat la Studio M din Sfântu Gheorghe, remarcabil pentru inovaţia de limbaj şi forţa comunicării.
Festivalul Naţional de Teatru în viziunea Cristinei Modreanu s-a vrut şi o manifestare de cultură teatrală de amplă respiraţie, prin conferinţe cu invitaţi prestigioşi, lansări de carte şi dezbateri, care antrenează nu doar oamenii de teatru activi, ci şi studenţii de la facultăţile de profil. Şi, de ce nu, publicul larg. În acest sens, locurilor tradiţionale de întâlnire, Cărtureşti, UNATC, li se alătură acum altele noi, precum sediul Fundaţiei Löwendal.
De asemenea, va continua la Sala Elvira Popesco a Institutului Francez, în nocturnă, seria documentarelor şi spectacolelor-filmate din antologia teatrului contemporan, în acest an fiind programate Clasa moartă de Tadeusz Kantor sau Wielopole, Wielopole şi alte documentare ale televiziunii poloneze despre celebrul regizor, asupra căruia va conferenţia teoreticianul american Michal Kobialka. Să sperăm că acest flux nocturn va avea şi el public şi nu va repeta experienţa nefericită a anilor trecuţi, rămânând remarcabil doar pe hârtie.
Despre spectacolele invitate din străinătate pe care FNT, în colaborare cu ICR, ni le oferă la această ediţie, în numărul viitor.
