Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Teatrul, de la general la particular

Există mai multe feluri în care îţi poţi dedica viaţa teatrului, poţi fi scenarist, regizor, actor... sau poţi să scrii despre el o viaţă întreagă, să-l observi ca pe un organism viu, să-i cunoşti componentele mai bine şi mai clar decât oricine alt­ci­ne­va şi asta tocmai pentru că te afli mereu în preajma fenomenului teatral, îl con­tem­pli, te bucuri de el şi îl împărtăşeşti şi altora. Asta a făcut şi face Doina Papp şi tocmai de aceea munca dum­nea­ei s-a constituit adesea între coperţile unei cărţi.

Despre două dintre ele voi vorbi în cele ce urmează. Sunt două volume di­fe­ri­te ca structură şi, aş îndrăzni eu să spun, ca public căruia i se adresează, dar în ambele se regăseşte acelaşi stil re­mar­cabil al cronicarului teatral, acelaşi mod de a aduce scândura scenei mai aproa­­pe de cititori, adesea oameni gră­biţi care nu au vreme şi răgaz pentru a in­terioriza actul de creaţie pe care îl pre­su­pune teatrul.

Prima dintre cele două cărţi se nu­meş­te De la cortina de fier la teatrul fără per­dea, apărută în 2012 la Editura Unitext. În acelaşi an, dovadă a prolificei ac­ti­vi­tăţi a autoarei, a fost editată şi cartea O po­veste cu Horaţiu, la Editura Allfa. Şi poa­te nu întâmplător, pe coperta pri­me­ia se află chiar o imagine cu actorul Ho­ra­ţiu Mălăele în piesa Aceşti îngeri trişti de D.R. Popescu, cel căruia îi este con­sa­cra­­tă a doua carte.

De la cortina de fier la teatrul fără perdea este o istorie a teatrului postdecembrist ce cuprinde cronici teatrale scrise de că­tre Doina Papp fără a judeca şi lăsând ci­titorului rolul de a discerne între ce a fost bine şi rău în transformările care au avut loc în teatru în ultimii douăzeci de ani. Articolele nu sunt grupate cro­no­logic, ci pe teme, astfel încât, aşa cum ni se promite din titlu, trecem prin vreme de la teatrul din perioada comunistă până la cel din actualitate, ultima în­­sem­na­re referindu-se la o manifestare din 2011. Principalele evenimente istorice sunt reflectate şi în teatru, iar volumul de faţă ne arată cum s-au manifestat, Doina Papp neratând nici un spectacol sau festival ce a însemnat o piatră de ho­tar în această artă.

Cum spuneam, cartea pleacă de la tea­trul esopic de dinaintea momentului ‘89, atunci când „scena era tribuna“, iar spec­ta­torii umpleau sălile de spectacol în cău­tarea unei guri de aer proaspăt. În eterna luptă cu cenzura, piesele căpătau sem­nificaţia unor bastioane de rezis­ten­ţă împotriva sistemului. De aici şi mo­mentul de derivă postrevoluţionar, când, dintr-o dată, teatrul s-a golit de sens pentru unii; nu mai puteai căuta semnificaţii ascunse în cuvintele rostite de actori, dar nici înţelesul frust nu era agreat. Au urmat momente de rede­fi­nire.

Autoarea le notează pe toate în pa­gi­ni­le cărţii: primul spectacol de teatru mut rea­lizat în România, primul spectacol de teatru nud, primul spectacol care îmbină teatrul şi dansul şi lista poate continua. Apoi a urmat euforia călătoriilor, ple­că­ri­le din ţară nemaifiind un lucru rarisim, trupele puteau acum colinda prin lumea lar­gă, arătându-şi creaţiile şi vizionân­du-le pe ale altora. Chiar acestea sunt cu­vintele folosite de autoare pentru a denumi capitolul dedicat acelei perioade şi pentru a ilustra atmosfera de atunci: Euforia călătoriilor. Cartea oferă o abun­den­ţă de nume de regizori, actori şi piese de teatru, permiţându-ţi chiar să ur­măreşti traseul unora dintre ei de-a lungul vremii.

Poate cele mai savuroase capitole pen­tru mine au fost cel dedicat operelor cla­si­ce şi felului în care ele au fost rein­ter­pre­tate (Reciclarea clasicilor) şi cel dedi­cat performanţei unor actori anume (Ei, actorii!). Dar nu sunt de neglijat nici pa­gi­nile rezervate cronicii festivalurior din ţară desfăşurate în diverşi ani, rânduri pline de informaţii şi repere pentru lu­mea teatrală. Volumul nu se opreşte în­­­să doar asupra numelor consacrate şi re­cu­noscute de publicul larg, ci şi asupra celor în curs de afirmare, a tinerilor dor­nici să creeze şi să experimenteze. Efor­tul de updatare pe care l-a făcut Româ­nia atunci când a intrat în contact direct cu tot ceea ce se întâmpla la nivel ar­tis­tic în Occident merită pe deplin o carte, mai ales o astfel de carte, care să con­semneze şi eşecurile, tributul inevitabil al unei asemenea perioade.

Doina Papp este un observator atent şi sensibil al fenomenului teatral, dar care se străduieşte, aşa cum spune chiar ea, să nu facă critică de impresie. Este acea prietenă care ştie mai multe decât tine despre domeniu, iar atunci când se întoarce de la spectacol, sub influenţa mo­mentului care n-o lasă niciodată rece, îţi povesteşte cum au fost actorii, cine şi în ce mod a strălucit, cum a arătat pu­ne­rea în scenă şi care a fost vibraţia pu­bli­cu­lui. Cartea îţi permite o privire de an­sam­blu creată din detalii, din fragmente clare care, puse împreună, formează un sens mai mare decât cel pe care îl au separat. Totodată, este rezultatul unei munci şi unei dedicaţii pe care nu poţi să n-o remarci şi să n-o admiri în timp ce întorci paginile. Trebuie menţionat şi efortul de documentare, întrucât, pentru a reda tabloul complet al epocii despre care vorbeşte, autoarea a inclus şi ex­tra­se din interviuri şi articole apărute în di­ver­se publicaţii de-a lungul vremii.

Trecând de la general la particular, car­tea O poveste cu Horaţiu îi este dedi­ca­tă actorului şi omului Horaţiu Mă­lăele. Dubla ipostază în care ne este pre­zen­tat se datorează, îndrăznesc să spun, prieteniei care o leagă pe autoare de omul de teatru după anii pe care i-au petrecut împreună la Nottara. Capitolele în care ni se vorbeşte despre spectacolele în care joacă sau a jucat Horă (aşa cum am aflat din carte că îi spun prietenii) al­ternează cu episoade din viaţa per­so­na­lă a acestuia, iar totul este condi­men­tat cu poveşti din culise şi anecdote. Cu­vintele actorului apar adesea în carte, fie în dialog cu autoarea, fie citate din alte surse, iar „geniul ludic“ al lui Mălăele pare să depăşească ipostaza sa ofi­cială de actor şi regizor.

Autoarea ştie să ilustreze într-un mod viu performanţa îndrăgitului actor de­spre care s-au scris atâtea cuvinte de lau­dă, aşa încât partea dedicată spec­ta­co­lelor jucate de el dă senzaţia unui ochi telescopic care pătrunde pe scenă şi se fo­calizează pe interpret. Avem ocazia să-l observăm, prin intermediul cuvintelor Doinei Papp, într-un mod profesional şi totodată apropiat. Cred că mulţi vor citi această carte în căutarea unei fărâme din personalitatea lui Horaţiu Mălăele şi nu vor fi dezamăgiţi. Păstrând acea zonă intimă pe care şi artistul şi-a apă­rat-o cu străşnicie pe tot parcursul ca­rie­rei, Doina Papp reuşeşte să ne ofere ceva din trăsăturile care îl definesc, toc­mai pentru că îl cunoaşte atât de bine.

Aflăm cum Horaţiu trebuia să devină pictor, nu actor şi cum hazardul l-a adus pe scenă. Dar nu a renunţat niciodată la „prima iubire“, desenul, acest talent şi această pasiune ajutându-l să fie marele actor care a devenit şi regizorul cu vi­ziu­ne. Printre multele ilustraţii ale cărţii, fotografii care însoţesc într-un mod fericit textul, se găsesc şi câteva cari­ca­turi marca Mălăele. Nu este ignorată nici performanţa sa ca actor şi regizor de film, cartea vorbind deschis despre soar­ta filmului său, Nuntă mută.

Tinereţea exuberantă a artistului, spi­ri­tul său ludic excepţional manifestat şi prin glumele pe care le făcea (uneori co­le­gii se trezeau cu el pe scenă în timpul piesei) sunt însoţite de relatări despre cum adeseori sistemul (chiar şi cel şco­lar) a încercat să frângă spiritul acto­ru­lui şi despre cum pentru el „revoluţia a în­­­ceput mai devreme“, prin revolta pe care a trăit-o în momentul în care i-a fos in­terzis să joace.

Trecerea lui prin teatrele Nottara, Bulandra sau Mundi a lăsat urme pen­tru spectatori şi regăsim asta în volumul dedicat lui, unde nu este uitată nici dra­gos­tea pe care o manifestă mereu pu­bli­cul pentru el. Unele pagini te fac să retrăieşti emoţia unor spectcole despre care ştii că au avut un succes enorm, cum ar fi Caramitru – Mălăele, câte-n lună şi în stele sau săptămâna dedicată lui Mă­lăele la Teatrul de Comedie.

Vocea lui Horaţiu Mălăele se simte pu­ter­nic în carte. Nu doar prin dialogul cu autoarea, despre care am vorbit, ci şi prin cele câteva paragrafe pe care le de­dică actorilor importanţi din existenţa lui, prin catrene compuse de el şi scri­sori deschise reproduse aici. Locul şi di­na­mica lui printre colegii de breaslă sunt evidenţiate clar cu ajutorul po­veş­ti­lor şi al cuvintelor pe care de data aceas­ta colegii i le dedică lui Horaţiu. Am re­ţi­nut o imagine realizată de către actriţa Catrinel Dumitrescu: „Să nu vă lăsaţi furaţi de aparenta lui vulnerabilitate (vezi gestul caracteristic şi înduioşător al de­getului arătător dus la ochi în spatele ochelarilor, pentru a şterge o lacrimă poate sau pentru a nu vedea... sau poa­te... nu ştiu... el ştie)“.

Partea de răsfăţ se găseşte la finalul volumului, iar primul lucru pe care l-am făcut atunci când am luat cartea în mâini a fost să privesc paginile cu fo­to­gra­fii color de la final; acolo este un Ho­ra­ţiu Mălăele surprins în ipostaze ofi­ciale sau în momente de familie, alături de cunoscuţi sau de oameni pe care îi ad­miră, oferind o minunată privire rapidă asupra paginilor ce au fost scrise. Mi-aş fi dorit să găsesc printre ele şi o foto­gra­fie alături de autoare, un om care îl ad­miră atât de mult. Apoi, tot în partea de final se găsesc şi extrase din presă de­spre prestaţiile lui Horaţiu Mălăele în spectacole, cuvinte care confirmă, dacă mai era nevoie, valoarea actorului şi care oferă o binevenită pluritate de voci elogiative.

Şi pentru că ursitoarele nu au prididit cu darurile la căpătâiul copilului care a fost Valentin (aşa cum i se spunea aca­­să), Horaţiu Mălăele are şi talent de scriitor. Ne-o dovedesc din plin Panseurile à la Horaţiu, oferite în câteva pagini şi care ating teme dintre cele mai diverse. „Desenul. Nu desenez pentru că sunt ob­se­dat, desenez pentru că sunt.“ Ca orice carte care se respectă, volumul se în­­che­ie cu o listă a rolurilor jucate de Horaţiu Mălăele în teatru şi film, a producţiilor regizate şi a premiilor câştigate.

Cartea aceasta, dedicată unuia dintre cei mai iubiţi actori români, alături de me­ticuloasa De la cortina de fier la teatrul fără perdea, oferă două tonuri distincte ale aceleiaşi voci. Doina Papp încă este fas­cinată de teatru şi de oamenii lui, simţi printre rânduri bucuria specta­to­ru­lui în faţa unui spectacol de care ştie să se lase captivată, în ciuda faptului că îi cu­noaşte toate „rotiţele“.

Doina Papp, De la cortina de fier la teatrul fără perdea, Editura Unitext, 2012

Doina Papp, O poveste cu Horaţiu, Editura Allfa, 2012.