Pe aceeași temă
Ilina Gregori este cea mai importantă autoare care scrie despre biografie astăzi la noi. La publicarea cărţii sale Ştim noi cine a fost Eminescu?, în 2008, a reţinut atenţia analiza de operă şi context biografic eminescian, excelent realizată, prin cunoaşterea de aproape a universului de referinţe germane din opera poetului, ceea ce a deschis noi căi de investigaţie în acest prestigios, dar cam bătătorit câmp al studiilor literare. Noua ei carte, Cioran. Sugestii pentru o biografie imposibilă, relansează discuţia în jurul biografiei şi redimensionează, pentru cei atenţi, zona preocupărilor Ilinei Gregori.
Dacă cititorul nădăjduieşte să citească o biografie „ca la carte“ a lui Cioran, Ilina Gregori nici nu se gândeşte să i-o ofere. Pornind de la constatarea intensificării cercetărilor despre Cioran-omul şi de la expansiunea mitologiei biografice (în diferite studii academice române, franceze, germane sau americane, în publicarea Caietelor, ca şi în noile lucrări de ficţiune avându-l pe Cioran drept personaj), Ilina Gregori pune în chestiune ideea însăşi de biografie. Ce fel de biografie ar fi acceptat un autor care spunea că perspectiva de a avea un biograf ar trebui să te facă să te privezi de viaţă şi care şi-a făcut o deviză din a „lăsa o imagine incompletă despre sine“? Probabil niciuna. Iar aceste scrupule ale autorului de monografiat sunt doar începutul. Însuşi biograful poate şi trebuie să se întrebe, dacă doreşte să realizeze mai mult decât o operaţie mecanică, de arhivă, cine este, în mod fundamental, autorul de care se ocupă. Iar Ilina Gregori o face în repetate rânduri, în asemenea măsură, încât întrebările sunt neobişnuit de numeroase în carte. Dacă, de obicei, prin întrebări este urmărită dirijarea atenţiei cititorului către anumite unghiuri ale obiectului de studiu, ceea ce le dă o funcţie pedagogică, în cazul Ilinei Gregori avem de-a face cu altceva. Arătând onestitatea cercetării care nu ia de bun ceea ce doar bănuieşte a exista în operă, întrebarea capătă o funcţie metodologică. Ea semnalează existenţa şi funcţionarea unei etici a lecturii. Lectura, şi deci interpretarea, nu se poate face apelând pur şi simplu la o „tehnică“ prestabilită ce operează asupra unui material indiferent. La fel de important este cine întreabă şi cu ce scop o face, dacă obiectul „acceptă“ sau nu lectura şi cum anume „răspunde“ la ea. Dacă acest lexic pare să descrie fantome, asta e pentru că interpretarea este oricum o operaţie imponderabilă, printre spectre. Într-o formulare inspirată, preluată de la Saint-John Perse, Cioran vorbea despre „istoria sufletului“ propriu pe care poetul încearcă să o expună, dându-şi seama că ea nu poate fi scrisă decât indirect, oblic, „impenetrabil, din pudoare“. Nu atât o biografie se va strădui deci să recompună Ilina Gregori, ci o istorie interioară, care aboleşte cronologia evenimentelor şi le aşază într-o succesiune inedită, intertextuală, în care trecutul citeşte prezentul, iar acesta invadează şi modifică trecutul.
Cum se întâmplă acest lucru, exact? Autoarea îşi începe investigaţia dintr-un loc straniu al operei lui Cioran, de la prima carte a sa care „a mers“ şi care oricum iese din rând prin raportare la celelalte, anume Exerciţii de admiraţie, din 1986. Este o carte de portrete şi, prin asta, deja atipică în opera unui scriitor bolnav de egomanie; pentru Simone Boué, era o carte în care eseistul, în sfârşit, vorbea „şi despre altceva, nu numai despre sine însuşi“. Într-adevăr, deşi predilecţia pentru portret a lui Cioran este cunoscută, lui aparţinându-i chiar o Antologie a portretului de la Saint-Simon la Tocqueville, apărută în 1996, prin care îşi reafirma „descendenţa“ din moraliştii francezi, scriitorul a practicat destul de intermitent genul, permiţând să-i apară culegerea din 1986 (conţinând, în majoritate, pagini scrise mai demult) cumva à contre coeur. Autorul nu avea motive să îşi divulge admiraţiile, după ce spusese de mai multe ori cât de indecentă i se părea o astfel de postură: „Nu-i poţi ierta pe cei pe care i-ai ridicat în slăvi“. Iar titlul, echivalând cu o palinodie (admiraţia este „exersată“ trudnic, ca o corvoadă), descria o dată mai mult raritatea acestei întreprinderi. Intuiţia Ilinei Gregori este că aceste portrete conţin, în majoritate, cele mai autobiografice fragmente din opera antumă a lui Cioran, evocând întâlniri, întâmplări, scene şi personaje şi, prin acestea, vorbind despre propria biografie cu o sinceritate de nesperat altundeva. În realitate, aşa cum afirmase Simone Boué, „tot despre sine însuşi vorbeşte Cioran şi aici“, dar vorbeşte mai pasionat şi mai aproape de confesiune decât în fragmentele sale aforistice.
Portretul este un mod de autoprezentare la Cioran, autor care ştia cât de multă falsitate se poate ascunde în cea mai despletită confesiune. Scrie Ilina Gregori: „Dacă acceptăm alteritatea ca dimensiune constitutivă a identităţii, ca pe un altul în mine însumi, un «străin intim» plantat ca prin metempsihoză în mine, altfel decât Ceilalţi din anturajul meu, atunci vom recepta portretistica cioraniană în spaţiul semantic ce i se cuvine (...). Captivat de «misterul» Celuilalt, încercând să «fixeze» personajul, portretistul sondează, fără să vrea, şi în sine însuşi, forează în propriul său «mister», după cum privirea pe care o îndreaptă asupra «străinului» din faţa sa este deja grea de mirarea acumulată prin introspecţie“. Autoarea descoperă punctele comune biografice care-l apropie pe Cioran de obiectele admiraţiei sale în „experienţa pascaliană“ a insomniei traversată de romancierul Francis Scott Fitzgerald sau în pasiunea pentru peisaje funebre a lui Samuel Beckett. Ilina Gregori propune şi o lectură a delirantului „portret interior al Căpitanului“ făcut de Cioran în noiembrie 1940, observând neobişnuitul fapt că eseistul priveşte mişcarea legionară drept ceva ce îşi supravieţuieşte, practicând totodată asupra lui Codreanu o neobişnuită „excizie a biografiei“, o ignorare programatică a „omului exterior“. Sensul acesteia se va schimba însă radical în portretele, tot „interioare“, de mai târziu.
A doua secvenţă a cărţii se concentrează pe un singur fragment din Demiurgul cel rău, eseul Paleontologie, ale cărui împrejurimi biografice, muzeistice şi de lectură Ilina Gregori le investighează cu acribia cunoscută încă de la cartea despre stagiul berlinez al lui Eminescu. Chiar şi tehnica eseistică de descriere a obiectului prin nenumărate ocoluri date acestuia, numită în cartea anterioară „onirobiografie“, revine acum drept „oneiromancie“. Aceasta desemnează o analiză culturală de fineţe, cu atât mai dificilă cu cât obiectul este aici Parisul, care e un artefact cultural foarte complex. Prin promenade în Parisul de rive-gauche al lui Cioran şi al Mariei Antoinette, prin inventarierea Muzeului de Istorie Naturală evocat în eseul cioranian şi decriptarea discursului triumfalist al ştiinţei atotbiruitoare, dar mai ales prin revenirea asupra unor lecturi cioraniene ale anilor ‘60 din mistica indiană, Baudelaire, Eliade, Nietzsche şi Swift, Ilina Gregori reconstituie un portret complex al lui Cioran însuşi. Eseistul apare, astfel, fascinat în egală măsură de budism şi de maimuţele care au premers omului, dar totodată şi consolat de prezenţe animaliere în ceasuri nefericite („simplu spus, Miluţ iubea animalele“, arată autoarea), preocupat de spectrul îmbătrânirii şi al pierderii memoriei (ceea ce i s-a şi întâmplat, în chip dramatic), tulburat de verticalitatea scheletului uman ca singurul fapt care atestă o oarecare demnitate a existenţei, dar abia după ce existenţa s-a sfârşit. Toate acestea pot părea simple banalităţi, însă aduse laolaltă ele dau o imagine convingătoare a eseistului navigând între renunţarea budistă şi acceptarea creştină sau între ura faţă de materia cărnii şi acceptarea acesteia. Şi tocmai cu asta se ocupă „biografia imposibilă“: cu ezitarea omenească între alternative inacceptabile a unui scriitor prins în pactul onestităţii cu sine însuşi.
Rezultatul lecturii biografice de felul celei la care ne invită Ilina Gregori este unul neobişnuit. Textul operei devine unul dens, înţesat de aluzii şi referinţe oblice, care trebuie citite în palimpsest: „Un paragraf cioranian trebuie desfăcut ca un bileţel secret, pentru a reconstitui pagina împăturită de multe ori şi a descifra în cutele lui urmele altor texte, proprii sau străine, citite şi recitite, scrise şi rescrise, uitate şi totuşi prezente. Fragmentarismul, din care Cioran şi-a făcut un program estetic, ar fi rămas steril, autodistructiv, fără această expresivitate a discursului, ridicată «la puterea n»“. Dar expresivitatea nu este totul: nici pentru Cioran, nici pentru cititorul său, care caută altceva decât fraze frumoase. De fapt, într-o astfel de analiză, Cioran este relevat drept scriitor, autor de literatură adevărată. Dacă Cioran însuşi refuza eticheta de filosof, pe care o asocia cu detestata filosofie de sistem, un mod de a-i da satisfacţie ar fi a-l citi ca pe un scriitor angajat într-o operaţie de mărturisire fără rest. Lectura se va face cu atenţia îndreptată nu doar către coerenţa gândirii sale, ci şi către propriile incoerenţe, către intertextualitatea internă a operei, către dialogurile cu alţi autori şi alte persoane. Iată ce înseamnă lectura biografică, o lectură imposibilă, aşa cum este ea propusă de Ilina Gregori.
Ilina Gregori, Cioran. Sugestii pentru o biografie imposibilă, Bucureşti, Humanitas, 2012
