Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Totul şi pe deasupra

După aproape trei decenii de scris con­sec­vent, romanul Cei o sută al ară­dea­nului Gheorghe Schwartz se încheie cu al unsprezecelea volum, Agnus Dei (Bu­cu­reşti, Ed. Curtea Veche, 2013, 512 p.). Am cumpănit o vreme înainte de a de­cide că nu este vorba despre un ciclu ro­ma­nesc, ci despre un singur roman, fie el şi întins pe spaţiul a unsprezece vo­lume. Progresie genealogic determinată, motivată de aplicarea principiului listei, lucrare de analistică istorică fictivă şi co­lecţie de naraţiuni complementare care aduce aminte, nu dintr-un singur punct de vedere, de O mie şi una de nopţi, Cei o sută împlineşte o operă literară în plină ebuliţie, din care precedentele sem­nifi­cati­ve nu lipsesc. Romanele Martorul (1972), Pietrele (1978), A treia zi (1980), Spi­talul (1981), Efectul P. (1983) sau Om şi lege (1987) sunt flancate de povestirile din Ucenicul vrăjitor (1976), harmsiene din Maximele, minimele (1984), de cele din Castelul albastru (1986), Paranoia Schwartz (1999). Cu excepţia ultimului vo­lum menţionat, toate precedă par­cur­sul amplu al celor unsprezece părţi ale Celor o sută; o operă cu multiple des­chi­deri, care, deşi nu a fost păgubită de re­cep­tarea critică, se dovedeşte, deo­cam­da­tă, deficitar interogată şi frecventată.

În ce priveşte Cei o sută, traseul aces­tui roman s-a desenat de-a lungul vo­lu­me­lor Anabasis (1988), Ecce homo (1993), Oul de aur (1998), Mâna albă (2000), Vara rece (2004), Axa lumii (2005), Culoarul tem­plier (2008), Secretul Florenţa (2010), Dia­vo­lul argintiu (2011), Bastonul contelui (2012) şi Agnus Dei (2013). Avem în faţă cel mai amplu roman românesc dus la bun sfârşit de un autor aparţinând ge­ne­ra­ţiei ‘70, alături de care stă, cantitativ vorbind, ciclul Zăpezile de-acum un veac al contemporanului lui mai vârstnic, de­ce­dat în 2005, Paul Anghel (I: Ieşirea din iarnă, 1981; II: Fluviile, 1980; III: Te Deum la Griviţa, 1978; IV: Noroaiele, 1982; V: Scrisoare de la Rahova, 1977; VI: Noap­tea otomană, 1979; VII: Zăpezile, 1984; VIII: Cutremurul, 1986; IX: În­­­toar­ce­rea morţilor, 1987; X: Ieşirea la mare, 1988). S-a spus însă deja că romanul lui Gh. Schwartz depăşeşte „atât prin am­ploare, cât şi prin fineţea stilistică ciclul Zăpezile de acum un veac“. Într-o pe­rioa­dă când romanul românesc a atins o prolificitate de autor greu de trecut cu ve­derea prin nume precum Nicolae Bre­ban, D.R. Popescu şi, din generaţia ceva mai tânără, şi Dan Stanca, o per­for­man­ţă precum cea consemnată aici con­so­lidează impresia de ebuliţie a genului şi pleiada de autori care, comentaţi sau nu în mod consecvent, îşi văd pe mai de­parte de treabă, stăruind în realizarea pro­iectelor liber asumate.

Orice romancier are, prin însăşi forţa intrinsecă a specializării lui, vocaţia con­tinuumului pe spaţii discursive vaste. Arta lui s-a născut la şcoala epopeii şi, vrând-nevrând, continuă prin formele triviale ale serialului radiofonic şi ale te­le­novelei. Fiecare roman care îşi merită numele începe aproape aleatoriu şi se opreşte în virtutea unei decizii auc­to­ria­le care ignoră voluntar ceea ce mai ur­mea­ză după epuizarea celor de povestit. Din acest punct de vedere, romancierul este solidar şi cu filosofului sistematic, pentru că, aidoma aceluia, şi el doreşte să cuprindă lumea eroilor lui într-o for­mulă cosmoidală, suficientă sieşi. (Toc­mai datorită acestui fapt, a afirma că proza scurtă „pregăteşte“ întâlnirea cu romanul şi desfăşurările din cadrul ei se dovedeşte profund eronat; pur şi simplu, proza scurtă înseamnă o altă artă.)

Pentru Gh. Schwartz în Cei o sută sin­gura problemă care s-a pus în mod se­rios a fost aceea de a epuiza istoria. Este vorba de cea a unei spiţe, dar prin ea s-a dorit epuizată întreaga istorie a uma­ni­tăţii. O dovedeşte şi faptul că ambien­ta­rea celor o sută de biografii traver­sea­­ză întreaga lume pe care istoria a adus-o şi o menţine încă în lumina civilizaţiei, par­curgând toate vremurile atestate istoric. Ceea ce s-a consumat înainte, „în negura timpului“, nu intră în ampla naraţiune în­­şirată pe unsprezece volume. Spre deo­se­bire de Thomas Mann, cel din Iosif şi fraţii săi, Gh. Schwartz nu se apleacă pes­te abisul fântânii timpului, poate fiindcă Nietzsche avertiza că, privindu-l, i-am face loc înlăuntrul nostru, sau, mai pro­ba­bil, deoarece abia odată cu istori­ciza­rea ei, cu faptele de relief stilistic din tre­cut (L. Blaga dixit), ea dobândeşte uma­nitate şi relevanţă culturală. În schimb, aducând la zi – adică până în ultimul moment istoric atestat (căci vii­torul va veni sau nu va veni, el stă în po­ten­ţialitate, nu a fost încă actualizat, rămânând astfel verosimil, dar nu şi ne­ce­sar) – evenimentele narate, romanul schwartzian pare să degaje înrudiri de viziune cu Hegel în interpretarea ko­jè­via­nă şi, respectiv, în revizitarea lui Francis Fukuyama: de la al o sutălea protagonist nu mai urmează decât, cel mult, postistoria. Posibilitatea acestei in­terpretări a materiei romaneşti fluide şi doar în aparenţă liniar-evolutive atrage atenţia asupra erorii de a citi textul în cheie aşa-zicând clasică şi liniară ea în­­săşi. Afinitatea cu linia speculativă Ko­jève-Fukuyama aduce întregul narativ al Celor o sută într-o ambianţă post­mo­der­nă care este, totodată, şi una filo­so­fi­că.

Pe de altă parte, însă, ceea ce face Gh. Schwartz pe harta romanului său scris vreme de mai multe decenii nu poate să nu evoce, din memoria noastră culturală, proiectul dus până de parte de Mihai Eminescu – rămas însă neîncheiat, din ne­fericire –, cunoscut sub numele de Pa­no­rama deşertăciunilor. Trecerea în re­vis­tă a civilizaţiilor şi, odată cu ele, a unor mari etape din istoria omenirii pare să încifreze, la poetul romantic, gân­dul care încheie poemul: „La nimic re­duce moartea cifra vieţii cea obscură –/ în zădar o măsurăm noi cu-a gân­diri­lor măsură,/ Căci gândirile-s fantome, când viaţa este vis“. Proiecţia calde­ro­nia­nă a lui Eminescu poate sugera o cheie de lectură şi pentru cele unspre­zece volume înşiruite pe aţa destinului său literar de autorul arădean. Căci tim­pul parcurs în viteză reduce fiecare bio­grafii din şirul celor care alcătuiesc ma­teria romanescă la câte un capitol, mai lung sau mai scurt, ceea ce dă notă asupra discontinuităţilor din care se alcătuieşte continuitatea unui şirag de vieţi şi, până la urmă, în fundalul aces­tora (însă şi prin ele), istoria. Aceasta, istoria, este şi nu este obiectul activităţii scribului, ceea ce te face să rămâi îndoit, să te complaci într-o ambiguitate ce se răs­frânge şi asupra întregii opere lite­ra­re discutate. Fiindcă este greu să pre­ci­zezi, în cele din urmă: este Cei o sută un roman, un poem în proză (de felul celor
în­­cercate de la Gogol la Herman Broch) sau o epopee în toată puterea cuvân­tu­lui?

Pesemne că orice monstrum epicum îşi depăşeşte condiţia iniţială, după cum orice proiect ciclopic lasă în urmă pro­priile premise, modificând spaţialitatea în care se aşază. De ce s-ar petrece atunci altminteri cu romanul construit cu ob­sti­naţie atemporală de Gh. Schwartz? Dacă el îşi găseşte amplasamentele şi am­bien­tările istorice cam peste tot şi în toate timpurile, se mai poate vorbi despre un roman în adevărata accepţie a cuvân­tu­lui? Ce anume evoluează spre ce?! Şi dacă eroul sau eroii sunt atât de mulţi în­­cât pot fi priviţi, în riguroasa lor suc­cesiune, ca nişte avatari versatili ai noţiunii de erou, mereu ilustrată în pagină, însă niciodată cu putinţă a fi de­semnată neechivoc, atunci Cei o sută are cu adevărat eroi? Poate spune cineva cu certitudine că eroul este spiţa? Sau Scribul, singurul care însoţeşte fiecare ge­neraţie cu pana lui? Sau Timpul, Ci­vi­li­zaţia, Istoria? Sau o himeră care bân­tu­ie peste toate acestea?

Lectura plurală, în diverse formule in­ter­pretative, devine astfel nu doar po­sibilă ci, datorită multiplelor nedumeriri, chiar obligatorie. Umblând în acest fel la conţinuturi, Gh. Schwartz ajunge să ino­veze genul. Roman fără evoluţii şi fără personaje s-a mai încercat. Au fă­cut-o, cum se ştie, reprezentanţii noului roman francez (şi nu doar ei). Însă la Gh. Schwartz, strădania deconstruirii şi reedificării romanului merge mai aproa­pe de prozatorii de limbă germană, de la Kafka la Robert Musil. Şi unul, şi celă­lalt s-au străduit ca, edificând nişte for­mu­le epice profund novatoare, să nu aten­­teze, în ruptul capului, la structura gramaticală şi retorică precisă a pro­poziţiei şi să nu afecteze convenţia tra­diţ­ională a naraţiunii, unde progresia se face din aproape în aproape, fără pă­răsiri ale convenţiei iniţiale, dar, cu toate acestea, subminând metodic şi stă­rui­­­­­tor modelul romanesc prezent în ori­zontul de aşteptare al epocii. Păs­trând pro­porţiile şi specificităţile, Gh. Schwartz încearcă ceva oarecum similar, m­i se pare, situându-şi efortul creativ într-o zonă care permite o regândire a id­eii de biografie, a celei de istorie, a genealogiei, a „tribului“, a succesiunii civi­lizaţiilor; ceva care poate fi citit ca o întreprindere serioasă şi, în acelaşi tim­p, grav pa­ro­di­că, aptă să facă din toată ampla tre­cere în revistă men­­ţionată o panoramă a deriziunii, o demontare şi demitizare a noţiunii de erou, de destin, de sens al vieţii şi al umanităţii, o jucărie în mâna Divinităţii care – nu putem fi siguri – dacă nu e cea transcendentă, ar putea fi tocmai Scribul, cel care dă viaţă în scris faptelor şi siluetelor umane prinse şi desprinse în şi din scenografia con­sa­cra­tă lor.

De aceea, Cei o sută ar putea fi un soi de „comedie umană“ (divină sau nu), o epo­pee reziduală, oarecum, şi, în plus, şi marcată de un aer retro foarte angajat, dar şi suspect de gratuit, înscriind o hi­me­rică elucubraţie în şirul creaţiilor de excepţie din literatura noastră con­tem­po­rană; un calup greu de digerat şi, în acelaşi timp, dens, vălurit, uniform, eva­nes­cent, un tot nelaîndemână, a cărui lucrare te urmăreşte şi la o vreme după ce ai încheiat lectura. E un roman is­to­ric plin şi vidat de istorie, pentru că is­to­ria nu pluteşte nici pe deasupra, nici pe dedesubtul istoriei, ci se întrupează chiar în ceea ce are istoricitate, nu din­co­lo sau dincoace de această dimensiune. O viziune „…aproape nebunească, dacă nu genială, departe de zgomotul şi lă­co­mia succeselor perisabile, într-o com­pe­ti­ţie doar cu sine însuşi şi cu marile repere ale literaturii lumii“, după cum spunea, în 2005, Ion Zubaşcu.

Gheorghe Schwartz, Agnus Dei, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2013, 512 p.