Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Înţelepciunea ca resemnare lucidă

Îl ador pe Paul Cornea.

 Ce înseamnă că-l ador? Există în pri­mul rând o diferenţă de vârstă de peste cinci de­­cenii între noi, practic prezenţa lui Paul Cornea deschide altă lume pentru mine: eleganţa cu care scrie şi vorbeşte are şi pa­ti­nă, dar şi vioiciune (fran­ţu­zis­me­le sale sunt  adorabile). Combinaţia din­tre eti­che­­tă şi spontaneitate, dintre un subţire con­tur al posturii şi o (altfel) dis­cretă leje­ri­ta­te a prezenţei, dintre sin­ce­ritate şi poză, aşa zicând, nu se de­gra­dea­ză niciodată graţie unei inteligenţe deopotrivă afective şi morale. Distanţa e atât de mare, încât nu vreau să „fiu el“: am detaşarea cu care pot să-l ador şi atât. Nu i-am fost student, nu mi-a fost pro­fesor, ceea ce a făcut pro­ba­bil întâl­ni­ri­le noastre mai directe, dia­lo­gul, dintr-o dată, mai consistent. Nu sunt eu omul care să nu găsească noduri în pa­pu­ră, iar în relaţie cu Paul Cornea am sim­ţit me­reu că pot să le scot la iveală, să le dez­bat. Ceea ce, dincolo de rarele ocazii în care ne-am aflat împreună, am apreciat cel mai mult la profesorul Cornea este ex­tra­­or­dinara putere de a fi la curent cu mai tot ce se scrie astăzi în lume – nu spun în Ro­mânia! – şi a de trece tot ce citeşte prin filtru. Să vorbeşti despre cultural studies la 88 de ani, după ce i-ai cunoscut pe Di­mi­trie Gusti şi pe Mihail Sebastian, după ce ai stat pe muchia de cuţit din mâna lui Răutu, nu-i de colo. Ca pre­şe­din­te onorific al Asociaţiei de Literatură Ge­nerală şi Com­parată a fost mereu un de­săvârşit fe­de­rator de afinităţi. Îl ador, şi nu doar îl ad­mir de la distanţa care se­pa­ră poiana unde mă aflu de Olimpul pe care şade, şi pen­tru micile lui „omenii“: iu­birea necon­di­ţio­nată pentru fiu, pentru Andrei Cornea, pe care-l citează tactic în pro­priile volume, şi datorită căruia – cred – îşi calculează mai strâns propriile op­ţiuni politice. Nu e nimic, nimic de con­dam­nat aici, e vorba doar de revelarea unei umanităţi pe care, cum spun, n-o lasă niciodată să abuzeze de spaţii pe care le-ar putea invada.

Spre deosebire de Costi Rogozanu, mie mi-a plăcut cartea concoctată de „Profesor şi Discipol“ (am scris sintagma de dragul si­metriei, nu ştiu dacă e chiar aşa). Spre deo­sebire de Ioan Stanomir, eu nu pot scrie despre Paul Cornea aşa: „iluministul ce se încăpăţânează să proclame dreptul ra­ţiunii de a înfrunta demonii şi întu­ne­ricul“. Tocmai de aceea îl ador, pentru că Paul Cornea ştie mai bine ca mine, şi ca mulţi alţii, cât de mult contează şi va conta afectul în alegerile unui om, în des­fă­şu­rarea argumentelor prin care reuşeşte să vorbească cu sine însuşi şi cu cei din jur. Iar cartea aceasta arată cu asupra de mă­sură preeminenţa afectului în raport cu raţiunea („pură“) şi a experienţei sociale în raport cu aceea, orgolioasă şi la limită autistă, a teoriei. Paul Cornea, alături de alţi venerabili intelectuali români, este un foarte bun gânditor, tocmai pentru că ştie să-şi dozeze adeziunea la „fapte“, la „idei“, la „oameni“, în aşa fel încât să nu-şi piar­dă nici autenticitatea, nici bunul simţ, nici detenta conceptului. Viaţa pe care şi-o deapănă cu savoare, distanţă, regret, „obiec­tivism cras“, în schimbul de mesaje cu Daniel Cristea-Enache, a cunoscut atât de îndeaproape şi cu atâta insistenţă exa­ge­rarea, încât motivul pentru care Paul Cornea pare astăzi „iluminist“ e unul îna­in­te de toate afectiv.

Cartea are ca premisă un set de reguli. Una dintre ele este aceea că povestea se termină în 1990, înainte ca profesorul să fi împlinit, aşadar, 70 de ani. Alta este că fie­care capitol constituie un răspuns la câte o întrebare mai amplă, precedată de un scurt recapitulativ evaluativ al con­locuto­ru­lui (aici vor fi excepţii, pe măsură ce povestea ia anvergură sau, mai degrabă, pe măsură ce zborul înspre cerul memoriei ia altitudine). Mi se pare evident că, pe măsură ce întrebările – bine gândite, bine do­cumentate – curg, plăcerea prota­go­nis­tu­lui de a povesti atinge culmi resimţite ca atare de către cititor. Pe de altă parte, coautorii volumului au gândit textul cu un foarte bun simţ dramatic, aşa încât ceea ce citim devine, în accepţiune clasică, lite­ra­tură. Aş putea încerca o comparaţie cu Roland Barthes par Roland Barthes, spunând aşa. Paul Cornea nu are datele culturale şi individuale ale lui Barthes pentru a îm­­bina avangardismul ideologic şi estetic cu plăcerea de a scrie. Sunt sigur însă, acum, după câteva profunde mărturii ale pro­fe­so­ru­lui despre regimul Dej–Răutu, că orică­rei voinţe avangardiste i-ar fi fost imposi­bil să se manifeste în România dejistă (sau în cea ceauşistă, de altfel). Dar lu­cru­ri­le pot fi văzute şi altfel. Dacă Barthes ar fi acceptat o scriere în colaborare, aşa cum a făcut Paul Cornea, am fi avut desigur o perspectivă mai clară şi, cum să-i spun, mai degrabă pozitivă, asupra istoriei stră­bă­tute de Barthes, ca şi asupra opţiunilor lui intelectuale şi morale. Paul Cornea mai reuşeşte ceva: creionează portrete me­mo­rabile unor personalităţi care i-au mar­cat existenţa, fie ca maeştri, fie ca prieteni, fie ca tartori. Mihail Sebastian, Barbu Câm­pina şi Eugen Stănescu, Constanţa Cră­ciun, Miron Constantinescu, George Ivaşcu, profesorii H.H. Stahl şi George Că­li­nescu, apoi Leonte Răutu, desigur, devin personaje secundare, dar nu de fundal, sur­prin­se cu multă precizie pe marginea dru­mu­lui pe care se deplasează protagonistul.

Nu voi repovesti povestea lui Paul Cornea. Traseul ei trebuie totuşi redat în re­zumat: copilăria unui evreu român ne­prac­ticant trezită repede de antisemitismul tot mai agresiv din anii 1930 duce la o adolescenţă răzvrătită în care opţiunea pentru comunism apare inevitabilă. Acti­vi­ta­tea ilegală, curajoasă a unui tânăr UTC-ist îl face pe personajul PC să semene, pentru mine, cu Pistruiatul. Mi-ar fi plăcut – aces­ta este unul dintre puţinele, poate singu­rul reproş la adresa povestirii – ca anti­ci­pă­rile să fie mai puţine. Naratorul simte foarte des nevoia de justificare, dar poate ar fi fost bine ca aceasta să rămână apa­na­jul introducerii, apoi al acelui antract con­stituit de capitolul 17 – cezura care mar­chează finalul conversiunii – şi, poate, în cele din urmă, al capitolului concluziv. Dar justificările sub forma, cum li se spune na­ratologic, prolepselor, apar mai des decât aş fi vrut. Sunt şi aici concesiv: această po­veste a lui Paul Cornea este una pe care o scrie şi pentru el însuşi. Două decenii, 1945-1965, timp în care Paul Cornea duce muncă de activist şi-şi termină studiile, atras foarte mult de sociologie, apoi în care ocupă funcţiile „încredinţate“ de par­tid, rând pe rând responsabil al teatrelor, al editurilor şi al producţiei de filme, fac miezul cărţii. E povestea luptei cu sine, a acumulării evidenţelor care duc la sleirea credinţei. E ca şi cum, într-un mariaj ne­fe­ricit dar motivat, din partea unuia, de o mare pasiune, dependenţa apare tot mai des în lumina ei goală de strictă adicţie, fără a fi ajutată de fapte care s-o drapeze în faldurile crezului. Anii 1965-1989 curg mai repede în poveste, pentru că puterea lor dramatică e mică. După 1968 în spe­cial, devin evidente osificarea şi secarea ideii unei societăţi omeneşti socialiste sau comuniste. Regimurile comuniste de după 1968 seamănă cu o tulpină de leuştean: vi­gu­roasă pe dinafară, e goală şi colcăie de insecte pe dinăuntru. Am mai citit alte cărţi despre regimurile comuniste euro­pe­ne: mărturiile lui Paul Cornea îmi con­fir­mă deducţia: socialismul, după 1968, în Europa, funcţionează strict din inerţie.

Autobiografia lui Paul Cornea ridică câteva întrebări capitale despre relaţia dintre individ, istorie, nevoia de sens, societate – capitale pentru cineva format de o cultură laică, occidentală. O să mă opresc la două momente. Primul este cel al votului de blam pe care-l primeşte, prin 1959, ca şef al Direcţiei Generale a Edi­tu­rilor, într-o şedinţă-mascaradă, după care este obligat de Leonte Răutu însuşi să ac­cepte o altă funcţie de răspundere, pe care n-o mai voia, cea de director al Studioului de Filme Bucureşti. Începând cu 1953, Paul Cornea îşi dă seama că marja de ma­nevră în astfel de posturi e foarte mică şi că rezultatele bune sunt efemere, pentru că politicienii nu puteau accepta ca pute­rea lor să intre în concurenţă cu cea a profesioniştilor – după ce o eliminaseră pe cea a „oamenilor de afaceri“. El îşi dă sea­ma repede că principalul instrument de exercitare a puterii era purtat de un anu­mit discurs autosuficient şi autoreferenţial, strict, desuet însă, în raport cu stadiul de evoluţie a discursului public din lumea occidentală din acel moment istoric. Pe scurt, spre finalul anilor ’50, voia să plece din sistem. Multă lume crede astăzi că a pleca din sistem era o decizie individuală şi nu prea grea. Că e ca şi cum, astăzi, îţi dai demisia din PDL şi te duci la PSD, sau de la Antena 1 la PRO TV – ceva de genul ăsta. Am avut prima oară măsura unei astfel de decizii luate înainte de 1989 după lectura memoriilor lui Popescu-Dumnezeu. Paul Cornea nu atinsese nici pe departe poziţia celui din urmă, pe de o parte, iar raportul dintre inteligenţele lor este de asemenea diferit, în sens invers. Dar nici unuia, nici celuilalt partidul nu le făcea oferte de job printre altele, ci pe ambii îi în­­sărcina cu câte o misiune. Destinele lor individuale erau practic controlate de partid, ei nu erau oameni liberi – ca-n mafie. Nu era deci vorba de o pierdere a unui post, a unor privilegii, ci de o con­ver­sie de amploarea părăsirii lumii în favoa­rea recluziunii monastice. Nu-i poţi impu­ta lui Paul Cornea că nu a ieşit din sistem „cu orice preţ“: eroismul nu mi se pare o atitudine adecvată culturii occidentale de după 1945. Aici aş vrea să adaug ceva. Re­gi­mul economic în curs, în România, e departe de a fi perfect. În dimensiunea lui participativă la „sistemul mondial“, el cau­ţio­nează şi crime, toată lumea o ştie. A lu­cra într-o bancă ar fi, astfel, imoral, după cum devine imoral să beneficiezi de o bur­să de cercetare cu bani donaţi de cine ştie ce bancheri veroşi, sau a lucra într-un trust media al unui patron suspect de di­verse infracţiuni. Ne dăm demisia, noi, astăzi? Şi mai vreau, ca un om al zilelor mele, să corectez o afirmaţie a lui Paul Cornea, poate nu destul de nuanţată. În co­munism, scrie el, „ai dreptul la vot, dar nu de a alege efectiv“ (p. 331). Corect. Dar as­tăzi, astăzi poţi alege „efectiv“? Câţi din­tre participanţii la această democraţie par­ti­cipativă a noastră mai au speranţa că, votând, ei chiar aleg pe cineva care îi re­pre­zintă? Desigur, lucrurile au evoluat, nominal, opţiunile sunt multe. Sunt ele efective? Iată o întrebare.

Din loc în loc, Paul Cornea aminteşte „rezultatele“ regimului: „construirea de hi­dro­centrale, uzine, şcoli, spitale, căi de co­mu­nicaţie; punerea în valoare a litoralului Mării Negre; promovarea muncitorimii; re­du­cerea analfabetismului; subvenţii impor­tan­te pentru cultură (înfiinţarea de teatre, filarmonici, mărirea producţiei editoriale) etc. Însă preţul plătit pentru aceste rea­li­zări era intolerabil (...).“ (p. 257). Poate că în acest punct ar fi fost bine ca naratorul să prelungească digresiunea puţin. Desi­gur că preţul e intolerabil, deşi poate ar tre­bui să ne măsurăm preţul plătit de di­verse state, de-a lungul vremurilor, pentru modernizare – nu în secolul XX, unul exa­ge­rat din toate punctele de vedere, ci îna­inte. Autorul scrie aceste rânduri în 2012, probabil, la peste două decenii de la că­de­rea regimului, la capătul cărora poate eva­lua evoluţia postcomunistă din tot felul de puncte de vedere. E păcat că nu o face, pen­tru că ar fi avut ocazia să confrunte punc­tul de vedere al celor care cred că mo­der­nizarea ţării ar fi avut loc, în lipsa re­gi­mu­lui comunist, oricum, dar mult mai armonios şi cu costuri mult mai mici. Îmi per­mit să am îndoieli, însă. Cred că, dacă in­terbelicul românesc a semănat cu post­co­mu­nismul din punct de vedere al men­ta­li­tă­ţilor şi, consecutiv, al eficienţei, adeziu­nea la extremisme era foarte greu de com­bă­tut.

Povestea lui Paul Cornea este povestea unui om sănătos la minte încât să se sim­tă obligat la resemnare. Ca de obicei, în­­­­ţelepciunea e sceptică. Revenirea la „nor­ma­litate“ nu mi se pare în sine deloc va­lo­roa­să. Regretul de a fi forţat peste limitele degradării un fel de a fi, despre care nu are rost să vedem acum cât e „natură“ şi cât e „cultură“, eliminând degeaba părţi în­­tregi ale unei societăţi recent constituite, ră­mâne dincolo de orice satisfacţie a re­dă­rii aşa-zise a liberului-arbitru public. Spre deosebire de o recentă autobiografie pa­ri­zia­nă a lui Edgar Morin, cea a lui Paul Cornea nu cuprinde mai deloc date intime. Adresarea interlocutorului, „dragă Dom­nule Profesor“, acoperă o eventuală figură intimă a lui Paul Cornea cu vălul public al pro­fesiei. Dar nu-mi pare rău.

Ce a fost. Cum a fost, Paul Cornea de vorbă cu Daniel Cristea-Enache, Polirom, Cartea Românească, 2013, 400 p.