Bucurestiul Cultural, nr. 130 - Ca să fii performant trebuie să nu fi cu nimic mai prejos decât partenerii tăi

Sunteţi directorul ICR Londra de mai mulţi ani şi în tot acest timp institutul cultural condus de dvs. a fost unanim considerat cel mai performant. La fiecare program – tea­tru, film, muzica, arte vizuale etc. – aţi avut parteneri en­glezi de prestigiu. Cum aţi reuşit acest lucru? Care este se­cre­tul excelentei dvs. colaborări cu instituţiile britanice, în­­tr-o ţară rezervată (eufemistic vorbind) faţă de prezenţa româ­nească?

Sunt măgulit de aprecierile dvs., dar simt nevoia să le împart cu alţi colegi din alte institute, cred că la fel de performante, şi mai ales cu echipa mea, fără de care toate proiectele din ultimii ani ar fi rămas doar re­ve­rii bine intenţionate. Mă bucur că aţi observat că ma­jo­ritatea evenimentelor noastre sunt realizate împreu­­nă cu instituţii britanice foarte cunoscute, fiindcă, într-ade­­văr, parteneriatul este cheia de boltă a acţiunii noastre culturale. De altminteri, parteneriatul, colaborarea, ac­ţiu­nea comună se află în centrul diplomaţiei culturale, aşa cum este înţeleasă astăzi de marile institute cul­tu­ra­le şi, în general, de toţi cei care urmăresc să aibă un impact real şi mai ales durabil în relaţiile culturale in­ter­naţionale. Vorba lui Montherlant, „orice călător sin­gu­ratic e un diavol“. Iată de ce, una dintre direcţiile noas­­tre strategice dintotdeauna este extinderea reţelei parteneriale. De fapt, construim aceste relaţii cu mi­ga­lă şi fără încetare, fiindcă orice asociere de prestigiu se obţine printr-un efort tenace, de lungă durată, prin­tr-o mare risipă de energie, de şarm şi prin strategii de seducţie instituţională. Mai nimic, în activitatea noas­tră, nu vine de la sine, ca un cadou. În mediul di­plo­matic în care evoluăm, există trei cercuri con­cen­tri­ce de parteneri. Cel mai apropiat partener, aşa cum e şi firesc, este pentru noi Ambasada României de la Londra, cu care avem de la început o colaborare foarte strân­să, dar lucrăm şi cu Biroul de Turism al Ro­mâ­niei din capitala britanică şi, nu în ultimul rând, cu asociaţiile româneşti din Marea Britanie. Al doilea cerc este cel al institutelor culturale străine din Londra, reu­nite în reţeaua EUNIC. Al treilea cerc e format din in­stituţii şi organizaţii britanice, precum Muzeul Victoria&Albert, Barbican Centre, British Film In­sti­tute, British Library, Tate Modern, Royal Academy of Art, Royal Society of Literature, Southbank Centre, Kings Place, Muzeul Horniman şi altele. Cum e de aş­tep­tat, multe dintre proiectele noastre sunt realizate cu parteneri din toate aceste cercuri, simultan. Pentru a ajunge în companii prestigioase, însă, e nevoie de o mun­că încordată, de abilităţi de relaţionare supra­tu­ra­te, de curajul de a nu admite că există ceva care nu se poate face, de sânge rece pentru a nu te lăsa covârşit de reputaţia partenerilor. Ce câştigăm la capătul aces­tor eforturi? O vizibilitate incomparabil mai mare decât dacă am evolua de unii singuri, atragerea unor re­surse suplimentare, inclusiv financiare, un trasfer de re­putaţie dinspre aceste mari instituţii către eve­ni­men­te­le noastre, dar şi relaţii între instituţiile britanice şi partenerii noştri români, care încep să aibă o viaţă a lor, cu sau fără noi.

Foarte mulţi elevi şi studenţi români visează să studieze în Anglia, unde li se oferă şi condiţii favorabile, şi diplome pres­tigioase. Ce îi motivează? Care este experienţa dvs. cu ei?

Noi suntem foarte ataşaţi de aceşti tineri şi pe mulţi îi cunoaştem chiar foarte bine. Mai toţi sunt serioşi, mo­deşti, generoşi şi învaţă la şcoli dintre cele mai bune, unde fac o figură excelentă. Mulţi poţi fi întâlniţi adesea la Institut, fie ca practicanţi, participând ală­turi de noi la pregătirea diferitelor proiecte, fie ca pro­ta­gonişti ai evenimentelor noastre. Încercăm, de exem­plu, să-i integrăm cât mai mult în programele noastre pe tinerii din marile şcoli de muzică sau de arte, nu nu­mai fiindcă sunt foarte talentaţi, ci şi fiindcă ei au ne­vo­ie de noi pentru a se afirma acum, nu mai târziu sau într-o măsură mai mică mai târziu. Ei vin în Marea Britanie pentru se instrui în unele dintre cele mai renumite şcoli din lume, dar şi pentru că ei cred că în­­zes­trările lor pot fi puse mai bine în valoare şi mai bine răsplătite aici. Cu toate acestea, rămân ataşaţi de România şi de valorile culturii române, iar asta se vede din fervoarea cu care se străduiesc să le pună în circulaţie. Iar noi suntem aici şi pentru a-i ajuta să reu­şească şi, prin ei, pentru a face cultura română cu­noscută şi admirată.

Aveţi un program de rezidenţă în diplomaţie culturală, la care se prezintă de regulă zeci de candidaţi, dintre care sunt aleşi cu ajutorul unui juriu, în parte englez, un număr li­mitat de rezidenţi. Ce intenţionaţi prin acest program?

Confruntaţi fiind cu destule prejudecăţi negative şi stereotipuri, nu există pentru noi, cei care lucrăm în străinătate, decât opţiunea excelenţei, a evenimentelor impecabile sau surprinzătoare, inedite sau inovatoare. Iar asta, pentru că avem multe de arătat, dar şi de co­rectat în ce priveşte percepţia, fiindcă trebuie să lup­tăm mai mult decât alţii pentru a împrăştia neîncre­de­rea sau nepăsarea. Iată de ce scopul programului nos­tru de instruire în diplomaţie culturală, singurul de acest tip din reţea, este acela de a contribui, pe cât se poate, la formarea unei generaţii de manageri culturali care să evolueze competent şi adecvat pe marile pieţe cul­turale internaţionale. E un program practic, concret şi foarte solicitant, aş spune. Bazat pe o selecţie cât se poate de obiectivă, realizată cu sprijinul unor per­so­na­li­tăţi britanice recunoscute în managementul cultural, cum sunt Eddie Berg, director al British Film Institute, sau Yvette Vaughn-Jones, directoarea Visiting Arts, care de altfel deţin de fiecare dată majoritatea în juriul de selecţie. Ne preocupă să oferim practicienilor din in­sti­tuţiile culturale din România, dar şi din Republica Mol­dova o experienţă profesională unică, într-o insti­tu­ţie românească de diplomaţie culturală performantă, care să le permită, la întoarcerea acasă, să se angajeze fără ezitări şi complexe în colaborări culturale in­ter­na­ţio­nale. Cei selectaţi lucrează alături de noi timp de trei luni, participând la toate fazele de realizare a unui proiect, dar şi la întâlniri de negociere şi la evenimente des­făşurate în Londra. Unii petrec o perioadă în di­fe­ri­te instituţii londoneze partenere. Acumularea de abi­li­tăţi, cunoştinţe şi contacte este foarte accelerată, ca şi ritmul de lucru, dar la fel de importantă este ex­pu­ne­rea la standardele şi procedurile britanice, la mediul cultural londonez în general, ceea ce e cu adevărat o experienţă decisivă.

ICR Londra este cunoscut şi prin proiectele sale de teatru. Care sunt rezultatele lor?

Există trei modalităţi de a fi prezent, teatral, în Lon­dra. Le frecventăm, în mod curent, pe toate. Moda­li­ta­tea cea mai evidentă este ministagiunea teatrală, iar noi am avut privilegiul să iniţiem şi să coorganizăm cel mai mare succes al teatrului românesc în Marea Britanie din ultimii ani, şi anume deplasarea Teatrului Nottara la Barbican Centre, în noiembrie 2011, cu spectacolul Aniversarea în regia lui Vlad Massaci, care a avut la Londra 10 reprezentaţii, primite cu entu­ziasm şi de public, şi de presa cea mai influentă. O altă modalitate este participarea în mari festivaluri, în cazul cărora expunerea e foarte mare. Am fost im­pli­caţi, organizatoric şi financiar, în mai multe participări de acest fel, unele provocate chiar de noi. Prin in­ter­me­diul nostru au fost prezentate spectacolele Casa M a Centrului Cultural Coliseum din Chişinău în cadrul Edin­burgh Fringe, în 2011, sau 20/20 de Geanina Cărbunariu în Festivalul Internaţional de Teatru de la Londra, în 2012. Am sprijinit, financiar, şi participarea spectacolului Călătoriile lui Gulliver la Festivalul de Teatru de la Edinburg, tot în 2012. Anul acesta am rea­li­zat, împreună cu o fostă bursieră în programul nostru de diplomaţie culturală devenită producător inde­pen­dent, o serie de spectacole de mici dimensiuni, dar foarte gustate, dedicate iniţial românilor din diaspora, apoi deschise şi către publicul britanic şi prezentate în teatre londoneze cunoscute: Caramitru-Mălăele, câte-n lună şi în stele, în luna mai, Variaţiuni enigmatice cu Mir­cea Diaconu şi Alexandru Repan, în iulie, Dumnezeul de a doua zi cu Mirela Orişor şi Vlad Zamfirescu, în oc­tom­brie, şi Vocea umană cu Oana Pellea, în decembrie. A treia modalitate de promovare a teatrului românesc în străinătate şi, cred, cea mai durabilă, dar şi cea mai di­fi­cilă, este realizarea unor proiecte în parteneriat cu tea­tre britanice, care să implice artişti români şi care să rămână apoi o vreme în oferta teatrală londoneză. Aşa a fost cazul spectacolului Muncitor al Ioanei Păun, prezentat la Theatre Royal Stratford East în anul 2012, şi aşa sper să se întâmple în viitorul apropiat cu un proiect al regizorului Radu Afrim, care va veni într-o rezidenţă de creaţie la Londra la începutul anului vii­tor cu sprijinul nostru, dar şi cu un alt proiect, care se află acum în faza discuţiilor, şi anume realizarea unei producţii după Teatru descompus de Matei Vişniec îm­­preună cu o companie londoneză. Prin toate aceste pro­iec­te am reuşit, cred, să facem din teatrul românesc o prezenţă constantă în Marea Britanie, în spaţii şi contexte culturale nicidecum marginale, şi am reuşit să stabilim contacte utile cu mulţi programatori şi di­rec­tori de teatru influenţi. Am învăţat enorm despre piaţa teatrală britanică şi regulile ei, scrise şi nescrise, în aceşti ani şi, sincer, nu prea cred că există de-acum o mare diferenţă de abilităţi şi cunoştinţe între noi şi promotorii britanici cu care lucrăm.

Detaliaţi-ne, vă rog, programele de film şi muzică, cele mai importante din trecut, cele pe care le aşteptaţi, ca şi pro­gramul Plymouth, în care au apărut mai mulţi autori români în seria 20 de autori.

Între multele proiecte pe care le realizăm – în me­die, un eveniment românesc la trei-patru zile – există o ierarhie implicită a popularităţii, iar filmul, muzica şi artele spectacolului rămân dominante. În domeniul filmului, am deschis, încă din anul 2010, cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei, Cinemateca ro­mâ­nească, unde difuzăm periodic capodopere ale cine­ma­tografului românesc din toate timpurile. Pe de altă parte, nu scăpăm nici un festival de film important, din Marea Britanie, Irlanda şi chiar Islanda, unde spri­jinim sau organizăm fie proiecţii unice, fie serii de film românesc, de obicei în prezenţa regizorilor sau actorilor principali. Apoi, realizăm programe de tipul Săptămâna filmului românesc sau Weekend de film ro­mâ­nesc, aşa cum a fost Cinema Romania Now la Bel­fast, în 2011, sau Seria premierelor româneşti, pre­zen­tată anul acesta la Reykjavik, în cadrul Zilelor Cul­tu­rii Române pe care le-am organizat, de asemenea în premieră, în capitala Islandei. Suntem, în aceaşi mă­su­ră, un institut „muzical“, în sensul că realizăm în­­con­tinuu proiecte dedicate tuturor formelor muzicale. În domeniul muzicii clasice, derulăm, împreună cu So­cie­tatea Enescu din Londra, Seria Concertelor Enescu, prin care încercăm să ne impunem drept una dintre cele mai interesante scene camerale din centrul Lon­drei; la fel de important e programul nostru dedicat tinerilor muzicieni români de la St. Martin-in-the-Fields, în Trafalgar Square, care continuă de câţiva ani. Dar suntem prezenţi, în mod curent, şi pe scenele de jazz, şi cred ca majoritatea numelor mari din jazzul ro­mânesc au lucrat deja cu noi sau, cum s-ar putea altfel la Londra, pe cele de muzică alternativă sau elec­tronică.

În privinţa traducerilor, există, cum aţi remarcat, pro­gramul de traduceri realizat împreună cu Plymouth University Press, în care au apărut până în prezent autori precum Ion Mureşan, Stelian Tănase, Răzvan Petrescu, Mircea Cărtărescu, Ioan Groşan, Petru Cim­po­ieşu, Ioan Es. Pop, Nicolae Manolescu sau Max Ble­cher, dar şi un album de lux semnat de Dan Per­jov­schi. Promovarea traducerilor este o direcţie strategică pentru noi, dar şi o rană deschisă, fiindcă piaţa editorială britanică este extraordinar de reticentă faţă de traduceri în general (celebrul procent de 3%, aco­pe­rind traducerile din toate domeniile, nu doar bele­tris­ti­ca), şi cu atât mai mult faţă de cele din literaturile est-europene. Demersurile noastre continue, oricât de insistente şi impetuoase, seamănă adesea, din păcate, cu şarjele din câmpiile Flandrei, dar de fiecare dată ne tragem puţin sufletul şi apoi o luăm de la capăt, până vom reuşi. Trebuie spus totuşi că, în ultimul secol, prin tenacitatea şi talentul mai multor generaţii de traducători – pe care i-am celebrat, ca un tribut poate tardiv, însă obligatoriu, la ediţia din acest an a Târgului Internaţional de Carte de la Londra –, s-a con­stituit o impresionantă bibliotecă românească în lim­ba engleză, ce cuprinde aproape toate operele ca­pi­ta­le. Şi, normal, suntem pe punctul de a aplica o so­luţie modernă de a readuce la suprafaţă şi a repune în circulaţie acest extraordinar patrimoniu de traduceri ce cam zace, din păcate, în uitare.

În acest moment se desfăşoară la Londra programul Co­lum­na lui Traian 1900. O privire contemporană asupra a două milenii de istorie, realizat de ICR în colaborare cu prestigiosul Muzeu Victoria & Albert. Ideea vă aparţine, ca şi găsirea partenerului. Care au fost etapele programului, ce mai urmează şi ce beneficii de imagine aşteptaţi? Cum a reacţionat publicul londonez faţă de el?

Sunt foarte ataşat şi mândru de acest program ani­ver­sar, dedicat împlinirii a 1900 de ani de la ridicarea Columnei lui Traian. Am şi muncit foarte mult la realizarea lui, era cât pe-aici să nu reuşim, dar până la urmă lobby-ul frenetic şi imaginaţia au dat roade. El exprimă, cred, aproape perfect viziunea noastră despre acţiunea culturală în străinătate, fiind cea mai amplă colaborare a ICR Londra, de la înfiinţare, cu o instituţie de asemenea calibru. E un program care se referă la istoria şi identitatea românilor, dar o face în­­tr-un mod neobişnuit şi spectaculos; e realizat într-un parteneriat pe picior de egalitate cu una dintre marile instituţii culturale ale lumii, Muzeul Victoria & Albert, celebrul V&A; atinge mai multe tipuri de public, cu preocupări diverse şi mai multe paliere de gust, fiind în egală măsură instructiv şi captivant; întemeiază o co­laborare de lungă durată, din care nu avem decât de câştigat. De fapt, acest program, care se derulează atât la V&A, cât şi la sediul nostru, are mai multe com­ponente: o expoziţie de fotografie 3D cu baso­re­lie­fu­rile Columnei lui Traian de la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti, realizată de arhitectul Matei Filip, proiecţia filmului Columna (1969, în regia lui Mir­cea Drăgan), urmată de un dialog cu starul bri­ta­nic Richard Johnson, o conferinţă despre avatarurile re­plicii româneşti ale Columnei susţinută de dr. Ernest Oberländer-Târnoveanu, directorul Muzeului Naţional de Istorie al României, prezentarea unui film documentar despre istoria Columnei, produs de V&A, cu un comentariu voice-over de Dan Snow, faimos pre­zen­tator BBC, şi, desigur, partea cea mai specta­cu­loa­să a programului, o serie de proiecţii şi video-map­ping pe replica în marime naturală a Columnei de la V&A, realizată de Dreamrec, cu muzică live compusă de Rochiţe, aşadar doi artişti români de avangardă care pun în lumină într-un mod extrem de original un episod central al naraţiunii identitare româneşti, fă­cân­du-l, astfel, accesibil şi demn de atenţie pentru oa­meni de vârste şi aşteptări cât se poate de diferite. Primit cu mult interes de un public numeros, nu doar bri­tanic, ci internaţional (evenimentele din deschidere au atras deja câteva sute de oameni), programul, care a început în luna noiembrie şi va continua până în ia­nua­rie 2014, proiectează într-un mod credem noi inte­re­sant, la intersecţia dintre ştiinţă, artă, tehnologie şi divertisment, o imagine favorabilă a României, atât de necesară în actualul context dificil din Marea Bri­tanie.

Se vorbeşte relativ frecvent despre EUNIC, dar nu se ştiu multe lucruri despre el. Vă rog să ne spuneţi dvs., care deţineţi al doilea mandat de preşedinte EUNIC Lon­dra.

EUNIC, Asociaţia institutelor naţionale de cultură din ţările membre ale Uniunii Europene, este cea mai importantă inovaţie instituţională apărută în ultimii, la nivel global, în domeniul diplomaţiei culturale. Func­ţionează deja în jur de 90 de astfel de asociaţii, nu­mite clustere, în toate marile oraşe ale lumii unde există cel puţin trei institute culturale ale ţărilor UE sau, în unele cazuri, secţii culturale ale ambasadelor UE. EUNIC e un vehicul extraordinar de colaborare în­­tre institutele culturale europene, în Europa şi peste tot în lume, şi unul dintre partenerii indispensabili ai Uniunii Europene, mai ales în acţiunea externă. EUNIC Londra e cel mai mare cluster din lume, având 31 de membri şi membri asociaţi şi derulând mai multe programe permanente, în mai multe do­me­nii de promovare. Sunt foarte onorat să fiu ales pre­şe­din­te al acestui cluster foarte activ şi prestigios pentru un al doilea mandat, dar nu mă interesează ce îmi aduce această demnitate în plan personal, ci o privesc ca pe o oportunitate de vizibilizare şi un aport de pres­ti­giu pentru România şi cultura română, pentru că ni­mic nu e prea mult, mai ales acum şi mai ales în con­tex­tul creat în Marea Britanie, dacă se capitalizează
în beneficiul prestigiului naţional.

Recent s-a încheiat la Londra conferinţa internaţională Europe – Why Bother? Artists and Intellectuals Respond to Europe, considerată un succes.

A fost într-adevăr un succes, mai ales datorită ca­li­tă­ţii vorbitorilor – printre care s-au numărat Jacqueline Minor, şefa Reprezentanţei Comisiei Europene în Marea Britanie, Graham Sheffield, directorul progra­me­lor de promovare a artelor din cadrul British Coun­cil, Charles-Etienne Lagasse, preşedintele EUNIC Global, Fernando Vallespín, directorul Institutului Ortega y Gasset din Madrid, pentru a-i numi doar pe câţiva –, dar şi discuţiilor lipsite de ipocrizie sau re­to­rism. Această conferinţă, unul dintre programele per­ma­nente ale EUNIC Londra, lansat în 2010, pe care ICR Londra îl coordonează direct şi care e găzduit la sediul nostru din 1 Belgrave Square, a fost, în esenţă, o întâlnire între oameni foarte inteligenţi, bine pre­gă­tiţi şi elocvenţi, care au pledat pentru ideea europeană ca soluţia cea mai raţională pentru amenajarea po­li­ti­co-economică a Europei, în ciuda tuturor neajunsurilor, totuşi relativ minore faţă de beneficiile imense. Fiind­­că ne-am propus să oferim o viziune alternativă, să auzim vocea celor care nu sunt îndeobşte implicaţi în dis­cuţiile, uneori foarte tehnice, despre reformele euro­pe­ne, România a fost reprezentată de un om de litere, atent însă la temele istorice şi de actualitate: scrii­toa­rea Gabriela Adameşteanu, care a adus în dezbatere o oportună perspectivă estică asupra construcţiei eu­ro­pe­ne şi a viitorului ei.

Ce ne pregăteşte pe viitor ICR Londra?

În Londra, una dintre cele mai competitive pieţe cul­tu­rale din lume, ne aflăm în fiecare zi cu proiectele noas­tre în concurenţă directă cu alte cincizeci de eve­ni­men­te cel puţin la fel de interesante. Regula jocului este, pentru orice instituţie culturală ce vrea să aibă succes, diversitatea proiectelor şi fertilitatea progra­ma­ti­că. Cum am mai spus, aici nimic nu e prea mult, nici des­tul. Ca să exişti, trebuie să fii capabil să produci, la standardele pretenţioase ale managementului cul­tu­ral londonez, în toate domeniile, pentru toate etajele de gust şi categoriile de public, evenimente cât mai multe, mai captivante şi mai originale. Ca să fii per­for­mant, mai ales când acţiunea culturală se derulează în parteneriate, trebuie să nu fi cu nimic mai prejos, ca performanţă de echipă, ethos, creativitate, energie, decât partenerii tăi, oricât de prestigioşi ar fi aceştia. Pe lângă toate acestea, în cazul nostru, pentru a reuşi e foarte important să beneficiem în continuare, ca şi până acum, de sprijinul palpabil, consistent al in­sti­tu­ţiilor noastre tutelare, Institutul Cultural Român şi Mi­nisterul Afacerilor Externe. Dacă vom continua în da­tele actuale, instituţional şi financiar – şi personal mă simt încurajat de cursul imprimat ICR de noua echi­pă de conducere –, vom putea miza deci, ca şi în anii trecuţi, pe acelaşi tip de acţiune culturală care ne-a ajutat să devenim unul dintre institutele străine cele mai cunoscute din Londra. Vom putea deci, cum am făcut-o de altfel în perioadele cele mai faste, dar şi în cele de recul, să propunem un program divers, care să includă toate formele creative şi toate generaţiile artistice, livrat într-o avalanşă de evenimente, atât la sediul nostru, cât şi în alte spaţii din Londra şi alte oraşe din Marea Britanie, dar şi să rămânem con­sec­venţi ambiţiei de a extinde acţiunea noastră în în­­trea­ga regiune, în Irlanda şi Islanda. Însă despre toate acestea se cuvine să vorbim după ce se vor fi întâm­plat. Noi nu existăm în afara proiectelor noastre şi a oa­menilor de cultură pe care îi punem în valoare; noi nu avem o altă realitate ontologică decât evenimentele pe care le organizăm. Noi suntem atât cât este ac­ţiu­nea noastră, iar evenimentele şi protagoniştii ei insti­tu­ie România şi cultura română ca o referinţă res­pec­ta­bilă şi chiar admirabilă dincolo de graniţele ţării. De aceea, prefer să vorbim despre evenimentele noastre după ce s-au petrecut, fiindcă sensul tuturor planurilor pe care le facem stă în execuţia şi în impactul lor, adi­că în bucuria pe care putem să o împărtăşim cu toţii abia la capătul unei munci concentrate şi discrete, aşa cum trebuie să fie munca noastră.

Interviu cu DORIAN BRANEA, directorul ICR Londra, realizat de Andreea Chebac