Pe aceeași temă
Despre telenovele, numai de bine. Prima pe care am consumat-o a fost şi ultima: Sclava Isaura, în 1990, în zorii democraţiei româneşti. De atunci, n-am mai putut să văd măcar cinci minute din suferinţele serializate sud-americane din care se hrăneşte, la noi, un uriaş public feminin, avizat-compasiv.
În schimb, am văzut probabil sute de filme de acţiune americane şi-atât. Mai întâi, la cinema Pacea din Militari şi la Favorit din Drumul Taberei. Apoi, în magicul Centru metropolitan, unde sălile se înşirau ca mărgelele pe aţă. Mai apoi, pe casete video, alături de o gaşcă întreagă de puberi. Iar în aceşti douăzeci de ani, când „s-a dat drumul“ la toate, seara, acasă, după jurnalele de actualităţi. E intervalul ideal pentru un burghez negentilom să-şi odihnească niţel creierul suprasolicitat, urmărind fără nici un risc cafturile şi sângerările hollywoodiene.
Acum e cam aşa: stai destul de confortabil pe canapea, cu caloriferul degajând o căldură aromitoare şi c-un pahar de coniac Mioriţa, puţin mai aspru decât cele franţuzeşti şi greceşti. Când vin reclamele, mai trimiţi un sms, mai răspunzi la un telefon, ba chiar, cu stoicism, îţi mişti fundul până sus, să vezi ultimele emailuri. Băiatul e pe laptop, sau pe Ipod, sau pe Iphone, sau pe el-ştie-ce. Fetiţa desenează şi trăncăneşte singură, îşi îngrijeşte păpuşile, din când în când coboară şi ne oferă o sesiune de pupături. Consoarta vorbeşte şi vorbeşte şi vorbeşte la telefon, croind planuri amănunţite pentru Revelionul de peste trei ani. Viaţă de familie, da.
În timpul acesta, pe ecranul panoramic, conflictul trece prin stadiile cunoscute. Eroul pozitiv, un june plin de muşchi şi de bună-credinţă, îşi face training-ul sub îndrumarea unui maestru chinez, un înţelept pleşuv care niciodată nu vrea să atace, ci – doar – să se apere. Dar ce apărare! Când moşulică se va hotărî totuşi să răspundă agresorilor, va deveni o maşină de distribuit pumni, palme şi picioare. Haita de ticăloşi utilizează cele mai barbare arme. Au practic totul la îndemână, Evul Mediu şi modernitatea. Bâte de baseball, topoare, lanţuri, pistoale cu glonţ pe ţeavă. Ar beneficia şi de nişte mitraliere, dacă regizorii hollywoodieni n-ar ţine atât de mult la verosimilitatea registrului lor realist...
Pe cât de neted atacă atacatorii-hiene, pe atât de insolit, neconvenţional ni se apără auto-apărătorul. Le scoate, din zbor, hainele de pe ei şi le dă în cap cu o mânecă de sacou, pe marginea ţesăturii, cum ustură mai tare. Sau le prinde şi le răsuceşte combinezoanele negre, luând agresorilor lumina lor rea. Sensei zâmbeşte, râde ori clipeşte ironic din pleoapa ochiului bătrân ce a văzut atâtea. Ucenicul lui, care a luat contact cu pământul cu zece minute în urmă, asistă de-acolo, de jos, la triumful seninătăţii orientale asupra violenţei oarbe, tipic americane. În anii 80, banda ticăloşilor era tuciurie şi nebărbierită, iar eroul de bildungsroman, un blond cu ochi albaştri, pe a cărui piele albă micile pete de sânge dădeau foarte bine. Între timp, cei răi s-au făcut albi degeneraţi, iar protagonistul, un hibrid interesant, pentru a nu răni sensibilităţile vreunei rase lăsate pe dinafară. Numai senseiul a rămas la fel; domne, China e China.
Gata cu prima lecţie. Eroul nostru va fi înţeles că orice parte a corpului său şi toate articolele de vestimentaţie sunt făcute să reziste ghioagelor, bâtelor şi topoarelor de pe lume. Ce contează în viaţă nu este să dai cu pumnul. Esenţial e...
... să mângâi o floare, să îngrijeşti un arbore bonsai. În filmul american de acţiune, trepidant cum scrie la carte (la scenariu), se deschide această oază de înţelepciune, de la care ucenicul năbădăios ar trebui să se adape în mod regulat. După ce agresorii au spălat putina, lăsând numai o umbră ameninţătoare să planeze, cu pumnul ridicat, deasupra eroului nostru, acesta va fi introdus, încetişor, în straturile de înţelepciune orientală. A doua lecţie e ceva mai lungă, mergând şi până la treizeci de minute. Pentru că, pe de o parte, novicele este impulsiv, nerăbdător, neatent la ce îi explică maestrul. Şi apoi, pentru că nici senseiul nu explică oblu. El o ia, iar şi iar, de foarte departe; şi pare că nu-l interesează deloc ce ne frământă pe noi. Cum se va bate eroul nostru cu banda care-i dă târcoale? Precipitat, înfricoşat, isterizat, junele îi tot pune această întrebare. Calm, calm, enervant de calm, bătrânelul îl obligă să îngrijească florile, să dea cu mătura prin magherniţa lui, să spele podeaua. Bine că nu-l pune să desfunde şi WC-ul... Suntem, totuşi, într-un bildungs-action-movie, nu într-unul de onoare şi stoicism în lumea dură a US Army.
Vorbindu-i mai mereu despre altceva decât despre bătaia care-l aşteaptă, senseiul îl va pregăti pe ucenic – într-un mod mai temeinic şi mai profund – pentru caftul final. Învăţătura lui este oblică, alegorică, inaparentă. Când ucenicul cere tehnică, maestrul îi dă strategie. Tinerelul ar vrea atunci strategie, dar înţeleptul îl trage către o filozofie. În fine, eroul în formare este gata să accepte că de fapt asta a vrut în toată copilăria şi pubertatea lui, o filozofie; şi atunci senseiul face ultima substituţie. Din coaja filozofiei va răsări, de la sine, Spiritul ei.
Un Spirit cu o majusculă atât de convenabilă, încât el integrează, la Hollywood, scenariul din Star Wars cu cel din Karate Kid, luptele galactice şi palmele morale după ceafă, primite de ucenicul nostru în magherniţa-oază. O unificare simetrică se vede şi pe partea cealaltă, a Răului. Darth Vader e ceva mai complex, dar, în rest, toţi cei răi sunt răi într-un mod descreierat şi odios. Nici unul dintre ei nu respectă nici una dintre reguli. Se adună mai mulţi împotriva unuia singur. Vor nu să-şi întreacă, ci să-şi desfiinţeze adversarul. Dacă puterea ucenicului răbdător va fi Spiritul, spiritul întunecaţilor la suflet şi la haine va fi Puterea: exercitarea ei arogantă, perpetua dominaţie prin ea. Băieţii ăştia răi au, de fapt, şi toate condiţiile, în basmele hollywoodiene mai educative decât o mie de lecţii de dirigenţie. Au centre şi baze de antrenament. Sunt mulţi şi bine organizaţi. Dispun de fonduri (nerambursabile) nelimitate. La nevoie, se clonează. Ei sunt legiunea diavolească. De partea cealaltă, parcă singuri pe lume, parcă numai ei în toată galaxia, un tânăr impulsiv, dar cu fond bun, şi caraghiosul lui dascăl dăscălitor, care se arată a fi tot mai puţin caraghios...
Am şi trecut de jumătatea filmului. Reclamele curg. Coniacul mi-a dat puţintică foame; dar, oare, e bine să mai servesc ceva la ora asta? Şi dacă da, ce? Poate o brânzică franţuzească? Gustul ei bun mă îndepărtează niţel de lecţiile de morală stoică înghiţite până atunci. Dar adevărul e că altfel revii la incandescenţa spirituală hollywoodiană după un Camembert cu pâine prăjită. Familia bântuie prin casă; copiii-mi vin, înainte de culcare, la pupat. Şi reclamele s-au terminat. Să pregătim asaltul final.
Cu privirea muiată de emoţie, particip la ingenioasa distribuţie hollywoodiană. Cei doi, elev şi profesor, versus tabăra militarizată a Răului. Culorile de pe ecran glisează spre un alb-negru moralicesc dinaintea filmului mut. Senseiul rotofei pare mai paşnic decât slăbănogul Gandhi. În schimb, cei care-l tot urmăresc pe tânărul nostru sunt sceleraţi într-un mod piramidal.
Apar astfel primele încrucişări: mai întâi de semne, abia apoi de pumni şi picioare. Binele se vede şi se arată încercuit, solitar şi întrucâtva ecologist. Condiţia lui e precară. Vulnerabilitatea ucenicului îţi sfâşie inima. Răul este ubicuu, grupat, regrupat – şi hipertehnologizat. Solidaritatea celor ameninţaţi e cu plus. Solidaritatea celor ce le poartă sâmbetele e cu minus. Unul sau altul dintre bad guys are la un moment dat o ezitare. Oare să-i rupă numai picioarele adversarului sau şi coloana? Ridică ochii spre maestrul său, un tip cu o figură înspăimântătoare, şi acesta îl îndeamnă scurt: termină-l!
Căci asta au învăţat ei, cei răi, la şcoala lor de maniere şi arte marţiale. Şi au învăţat-o temeinic, în timp, nu în trei ani de licenţă şi doi de master, ca în Procesul Bologna. De cealaltă parte, junele agitat şi maestrul lui de răbdare s-au antrenat aşa, oarecum aiurea şi printre picături; de fapt, tot timpul, fără ca ucenicul s-o ştie. Răii şi urâţii ştiu ce-au învăţat la şcoală; şi cu fiecare prilej ţin să pună în aplicare, în viaţa cotidiană, programul lor exterminator. Drăguţul şi necăjitul nostru erou va învăţa însă ceea ce deja ştie: ceea ce este în el şi va ieşi la lumină prin lecţiile maestrului.
Ticăloşii conspiră în săli moderne; iau anabolizante; mituiesc arbitri; toarnă somnifere în sucul natural al viitoarei victime; mai au puţin şi-i căsăpesc pe spectatori. Mi-e teamă mie, pe canapea, că din ecran va ieşi un picior oţelit, căutându-mi ficatul şi spărgând farfurioara de pe măsuţă. Darămite eroului nostru! El, atât de ex-centric pe tot parcursul filmului, antrenându-se ba în balconul senseiului, ba pe o stâncă ieşind dintr-o mare învolburată, oare el ce simte? Gurile rele ar zice că se cam scapă pe dânsul.
Dar iată că pe hitul Eye of the Tiger, junele lasă în urmă frica lui. Ochii i se luminează deodată cu conştiinţa. Spiritul va triumfa asupra corpului. Nonviolenţa va zăpăci în bătaie violenţa. Liniştea interioară, obţinută îndeobşte într-un picior (e faimosul pas de flamingo, exersat pe stânca udă sau pe muchea balconului), va perfora sistemul performant al Răului. Dacă ticăloşia umană este cu repetiţie, în valuri mici, nobleţea celui ce se apără e în cercuri concentrice, tot mai mari...
Mult-aşteptatul happy-end e amânat cinci minute, printr-o altă manevră josnică a celui mai al dracu dintre demonii în kimono. Diabolicul îi aruncă angelicului praf în ochi sau îi aplică o lovitură nepermisă, fracturându-i piciorul. Ei, şi? Eroul nostru mai are unul. Puţină concentrare, pas de flamingo, săritură la maximum doi metri de podea, răsucire – şi răul răilor cade trăznit de piciorul valid. Publicul oportunist e în delir. Senseiul zâmbeşte. O prietenă a ucenicului îi surâde cast, pioniereşte. Gata. Asta fu.
Ba nu, mai e ceva. Ironia mea e cu dus-întors. Oricât ar părea de penibil, eu chiar cred în valorile de ucenicie şi cerbicie ale junelui nostru. Eu chiar cred că Răul „omnipotent“ poate fi doborât cu o scobitoare – sau cu un bobârnac.
Cum aşa, fraiere?
Simplu, deştepţilor. Neacceptând să fii parte a lui.
(Fragment din volumul Cinematograful gol, cu o prefaţă de Radu Cosaşu, în pregătire la Editura Polirom)
