Pe aceeași temă
a. Paul Strathern – profesor de filosofie, dar și de matematică, autorul unor lucrări de istorie, filozofie, știință și literatură devenite bestsellers – a publicat, în 2019, o foarte atașantă, pentru că e foarte bine scrisă, „istorie a lumii în zece imperii”. „Mărire și decădere” e titlul cărții, disponibilă de câteva săptămâni și în românește, tradusă și adnotată de Andrei Covaciu, în seria „istorie”, coordonată de Livia Szasz.
ă. Nu definiția de dicționar (fie el și Oxford) i se pare autorului cărții a fi operațională când e vorba de conceptul de „imperiu”. Cu alte cuvinte, nu aceasta: „un teritoriu extins (în special, un ansamblu de state distincte) aflat sub stăpânirea unui împărat sau a unui conducător suprem; de asemenea, ansamblu de teritorii separate conduse de un stat suveran.
â. Alături de elementele de bază pe care le pune la dispoziție definiția enunțată mai sus, e nevoie, pentru a acoperi mult judicios dimensiunea imperială, de altele. Între acestea, neapărat: „spiritul de aventură, dimensiunea administrativă și urmărirea puterii – inițial sub forma unui război”. Plus, dar nu în mod necesar – „aspectele civilizatorii” care urmează războiului și, după acesta, supunerii altor popoare.
b. Apropo de această din urmă notă: „nu pare un simplu accident faptul că civilizația (în forma ei occidentală) s-a extins de-a lungul și de-a latul pământului mai rapid pe parcursul secolului care a cunoscut două războaie mondiale, urmate de amenințarea unei a treia conflagrații similare”.
c. Akkadienii, romanii, califatele Omeiad & Abbasid, mongolii, dinastia Yuan, aztecii, otomanii, britanicii, rușii, americanii sunt titularii celor zece imperii survolate în această istorie neobișnuită și, deopotrivă, relevantă.
d. Nu sunt toate imperiile care se cunosc în istoria omenirii, menționează și Paul Strathern; dar cele 10 asigură o acoperire dintre cele mai generoase pentru a argumenta specificul acestei teme – istoria văzută prin „lentila” imperială.
e. Cum scrie Paul Strathern despre imperii? Așa: alert, publicistic (stil British!), picant uneori, cu o bună-știință a construirii nodurilor de tensiune narativă; anecdotic-cuceritor. De asemenea: pasionant, informat & competent – „în control” mereu –, polemic în raport cu anumite linii narative bătătorite. Și așa: pentru fiecare dintre cele 10 mari „personaje” ale cărții, indicând asemănări (imperiale) de familie, dar și (semnificativele) diferențe specifice.
f. Între notele comune cu care Paul Strathern fixează în narațiunile sale „poveștile” imperiale se regăsesc, firește, acestea: I) momentele inaugurale – adesea cu substrat mitologic; II) punctele de culminație ale diferitelor imperii; iii) punctele care anticipează sau care marchează declinul imperiilor. De asemenea, tot în această privință, iluzia (așa o numește chiar autorul britanic) că „soarele nu va apune niciodată”.
g. Pentru majoritatea care compune această selecție imperială, Paul Strathern are, la finele câte unui capitol, și o suită de considerații cu privire la „consecințele” provocate de existența acestor uriași ai istoriei; lectura acestora e fascinantă și dacă e făcută într-un sens contrafactual.
h. Redutabil și captivant povestitor, cum am menționat deja mai înainte, Paul Strathern e un foarte îndemânatic artizan de „cârlige” textuale. Fără excepție, istoriile imperiale pe care le spune în această carte au mai multe asemenea „instalații” care (te) prind. În cele ce urmează, o scurtissimă selecție de (posibile) asemenea „cârlige”.
i. Imperiul Akkadian – primul în seria propusă de Paul Strathern și unul dintre cele mai vechi – are o viață foarte scurtă (nici două secole). Între altele, pentru că se supune „legii” lui Paul Kriwaczek: „Imperiile bazate doar pe putere și dominație, în care supușii sunt liberi să facă tot ce doresc, pot dura vreme de secole. Cele care încearcă însă să controleze viața de zi cu zi a populației sunt mult mai greu de menținut”.
î. Cruzime, agresiune (ambele, prezente și în mitologia fondatoare), militarism, organizare adesea exemplară, un spirit practic ieșit din comun, precum și „un mare salt” al civilizației umane – reprezintă numai o mică parte a răspunsului care poate fi dat la întrebarea pusă uneori în sens peiorativ – „ce au făcut romanii pentru noi?”. Povestea pe care Paul Strathern alege să o spună despre unul dintre cele mai complexe construcții imperiale cunoscute de omenire e, spre lauda autorului cărții, în răspăr cu dominanta occidentală când vine vorba despre Imperiul Roman; și anume, acesta (și aceasta, povestea) continuă până la 1453, la căderea Constantinopolului.
j. Despre califatele Omeiad și Abbasid, cu bătaie și către prezent, către confruntările „hibride”, „asimetrice”: „expansiunea islamului dovedește încă o dată că o armată bine condusă, înflăcărată de credința în justețea propriei cauze, organizată foarte strict și animată de sacrificiul de sine, poate deveni o forță de neoprit”.
k. Imperiul Mongol e, dintre toate cele 10, consideră Paul Strathern, cel mai altfel. Tarat de contradicții, „a ajuns să fie cel mai mare imperiu continental din lume, întinzându-se de la Pacific până la granițele răsăritene ale Germaniei, dar s-a dovedit a fi cel mai vremelnic mare imperiu din lume”. A lăsat ruine, mai ales în urma sa, fără vreo construcție măreață; mai mult - Marele Zid Chinezesc e făcut împotriva Imperiului Mongol.
l. O inventică fastuoasă și un apetit pentru știință ieșit din comun ar fi trebuit să ducă, în mod normal, la o dominare copioasă asupra lumii de către Dinastia Yuan. E, între altele, dinastia în care „vasele de porțelan Ming, poezia și arta atinseseră desăvârșirea”. Dar e și dinastia care a ales autoizolarea de restul lumii și, în felul acesta, propria-i extincție.
m. Imperiul Aztec, mutatis mutandis, ca și imperiul mongolilor: durată mică, foarte sângeros, apoi în notele de subsol ale istoriei. E imperiul frumuseții și al barbariei simultane: „în care oamenii aveau ca mijloc de plată boabe de cacao, iar pentru zeii care îi țineau în viață se organizau măceluri rituale în care sângele curgea în valuri pe treptele unor piramide impunătoare”.
n. O mică (și ea, „acroșantă”) paranteză: pentru trei milenii, primele imperii ale lumii „s-au închegat și au prosperat” într-o singură regiune – Orientul Mijlociu.
o. Kahlenberg e locul care marchează (în data de 12 septembrie 1683, odată cu o faimoasă bătălie) începutul declinului Imperiului Otoman, în „grila” de interpretare a lui Paul Strathern. Ba chiar mai mult – atunci, în locul și la data indicate mai înainte, se nasc „germenii” care duc, apreciază eseistul britanic, și la „distrugerea vechii ordini politice europene”.
p. Tot ca o paranteză (care conține și invitația de a urmări traseul argumentului din carte care susține următoarea afirmație): „Între anii 1299 și 1922 (anul în care Imperiul Otoman s-a prăbușit), lumea s-a schimbat radical, devenind de nerecunoscut - și aceasta într-o manieră care probabil nu se va mai repeta niciodată”.
q. Imperiul Otoman e, notează Paul Strathern, ultimul „pe stil vechi”. „Ulterior, de la sfârșitul secolului al XV-lea, construcția imperiilor a cunoscut o transformare subtilă, având legătură cu marea”.
r. Mai mult: după (de)căderea otomanilor, revine în prim-plan ideea de progres: „transformările istorice legate de idee de «progres» vor deveni o trăsătură definitorie, chiar mai accentuată decât la vechii romani”.
s. Despre Imperiul Britanic s-a spus că ar fi firesc ca acesta să domine lumea în secolele al XIX-lea și XX – pentru că „restul candidaților erau lipsiți de spiritul fairplay-ului și de atitudinea rezonabilă a britanicilor”. Paul Strathern, el însuși britanic, amendează serios, în secțiunea pe care o alocă Imperiului Britanic, aprecieri de acest gen.
ș. Ca regulă: succesul și menținerea Imperiului Britanic „depindeau în mare măsură de propria flotă”. Există o excepție semnificativă: „arma tânără” – Forțele Aeriene Regale – e decisivă în WWII în „Bătălia Angliei”. La mică distanță temporală de a doua mare conflagrație mondială, Imperiul Britanic se destramă și el.
t. Imperiul Rus și cel Britanic urmează, dar numai temporal, cam aceleași coordonate. O altfel de comparație între cele două, consideră Paul Strathern, „nu duce decât la formularea unei noi lecții privitoare la capriciile istoriei paralele”.
ț. Despre Rusia anume, dar cu valabilitate privind întreaga istorie a Imperiului Rus, Churchill: „o ghicitoare înfășurată într-un mister în interiorul unei enigme”!
u. În „Avuția națiunilor” – volum publicat în 1776 –, Adam Smith prevede măreția Americii („Într-o bună zi, centrul Imperiului Britanic se va muta în Lumea Nouă”). Nu prevede și independența – care are loc chiar în anul de apariție a faimoasei sale lucrări.
v. În zorii secolului trecut, „America devenea cea mai măreață țară de pe pământ, în vreme ce nimeni altcineva nu observa acest lucru. Iar imperiul său era ea însăși. America era și, în linii mari, avea să rămână o putere mondială mai degrabă decât un imperiu”.
w. Nu avem, desigur, o dată cu această carte, un document de istorie de o noutate izbitoare; cei care sunt pasionați de istorie nu vor da peste nicio descoperire epocală. Dar și aceștia, și oricare alt cititor va (re)găsi în cartea lui Paul Strathern o metodă de a „vinde” idei dintre cele mai limpezi, mai convingătoare și mai stimulatoare.
y. Pentru că autorul propune un discurs prietenos și deopotrivă serios, nu vor/nu vom găsi aici, desigur, nici predicții despre viitorul lumii și nici despre „marile imperii care îi vor scrie istoria”. Asemenea predicții ar fi, în lumina clară a atâtor precedente, cu totul inutile.
z. Foarte pe scurt, nu am greși cu nimic dacă am putea spune despre această carte că e, ca prestanță a discursului, și o ofensivă de șarm istoric. În interiorul aceleiași aprecieri s-ar cuveni să fim și dacă am decide să spunem/să scriem „pe larg” despre volumul lui Paul Strathern. //
// PAUL STRATHERN
Mărire și decădere.
O istorie a lumii în zece imperii
// Traducere: Andrei Covaciu
// Editura Trei, București, 2020, 208 pagini
