Pe aceeași temă
Cel puțin două imagini domină simbolic expunerea de anvergură shakespeariană din spectacolul „Banul Bánk”, prezentat de TN Maghiar cu ocazia turneului la TN București. Un puzzle care se compune și dezmembrează la vedere, prin grija unui aventurier cu mâinile pline de sânge și trei uriași prapori țesuți în timpul poveștii chiar pe scenă, la războaiele țărănești din dotare, și care se înalță la sfârșit, pecetluind emblematic istoria locului.
Și una, și alta, aceste imagini vorbesc nu doar despre o țară, ci despre un întreg continent cuprins de durerile facerii într-un ev sângeros de dinaintea nașterii națiunilor. Pentru că poemul dramatic Banul Bánk prin care Katona Jószef se legitimează ca un clasic al literaturii maghiare depune mărturie nu doar despre istoria poporului său, ci și despre un spațiu mult mai larg, aflat sub presiunea luptelor identitare din negura istoriei, certificându-și astfel universalitatea.
În 1815, când a scris această lucrare, provocat fiind de un concurs lansat printre contemporani, se pare, de o revistă din Cluj, Katona Jószef simțea probabil în aer, asemenea confraților săi romantici, apropierea lui 1848, iar vizionarismul său face din Banul Bank un vârf de lance al mișcărilor de emancipare națională.
Întoarcerea în timp însă la anii care sunt sursa de inspirație a poemului, pe vremea ducatului Meraniei (1153-1248) și a imperiul romano-german, care se întindeau peste țara sa, a generat o operă complicată până la prolixitate. Amestecul de istorie și ficțiune, posibilele asocieri cu prezentul istoric, pe care poemul le-a produs, au făcut, de altfel, ca soarta acestei scrieri citite sau reprezentate să fie în timp controversată. Se cunosc momente în care cenzura a intervenit până la eliminarea totală din peisaj.
Dar farmecul și atracția indelebile ale acestei scrieri rămân până la urmă date de caracterul de literatură de aventuri cu pasionante incursiuni istorice și trimiteri la filozofia și psihologia oamenilor din epoci apuse, din care a rezultat un peisaj uman abil investigat și proiectat în prezent în spirit cu adevărat shakespearian.
Aici se află și capcana, atunci când regizorii caută să orienteze structura teatrală a spectacolului după acest poem spre idei și mesaje care, desprinse din context, dar mai ales din perspectiva timpului, pot părea ostentative.
Se întâmplă și în viziunea unui experimentat regizor ca Attila Vidnyánszky, originar din regiunea Transcarpatia a Ucrainei, care updatează și contextualizează povestea medievală insistând pe suportul național al poveștii. Scenariul alcătuit și adaptat de Verebes Ernö (din păcate traducerea folosită la București nu avea nicio legătură cu acesta, fiind extrasă din versiuni vechi, obosite, ale poemului) trimite evident la realități care frământă azi Europa, păstrând în același timp vie imaginea conglomeratului uman bogat adus pe scenă, cu varietatea originilor, a scopurilor și comportamentelor. (Mi-am amintit de Magysarosaurus dacus, piesa Gianinei Cărbunariu, o piesă tot despre soarta imperiilor.)
Banul Bánk, marele dregător maghiar, e aparent la el acasă, în țara lui, îndeplinind misiunea de palatin și înlocuitor juridic al regelui. Acesta, plecat fiind la război în Galiția pentru a o lua în stăpânire din porniri expansioniste, își lasă regatul sub ochiul vigilent al Banului Bank (asemănarea cu situația din Măsură pentru măsură de Shakespeare e vizibilă). Soția regelui, Gertrudis, prezență impunătoare în interpretarea Agotei Szilagyi, regina din stirpe germană rămasă la cârma țării, dă însă mână liberă desfrânatului Otto, fratele ei (rol asumat pe deplin de Herezegh Peter), care patronează la curte orgii și o seduce brutal pe Merinda. Captură de război de pe meleagurile hispanice, ingenua făptură, devenită între timp soția incoruptibilului Ban Bánk, are menirea să poarte în poem mesajul supușilor umiliți, cu consecințe pentru sănătatea lor fizică și mintală. De altfel, Melinda, ca și Ofelia din Hamlet, înnebunește și moare, probabil prin sinucidere, deși în piesă se vorbește despre un incendiu.
De după perdele și dintre pereții mișcători ai decorului spectaculos se strecoară obligatoriu și un intrigant, un cavaler fără țară (felonicul Bibereck, interpretat remarcabil de Szabo Sebestyen Lászlo), care inventează otrăviri și omoruri cărora le va cădea victimă el însuși. El e, de altfel, cel care se joacă simbolic cu piesele hărții, închise cu grijă într-o cutie vitrată pentru a păstra ceea ce a mai rămas din vechile reprezentări teritoriale. Cum spuneam, imaginea tinde să sugereze soarta țărilor care compun continentul în mișcare (evident, a Ungariei) și se impune, în ciuda faptului că e plasată într-un unghi nu foarte fericit al scenei. Pământenii, ungurii, sunt puțini în poemul lui Katona Jószef, dar pe scenă abundă când figurația ocupă prim-planul. Dintre aceștia se recrutează liderii complotului ce se pune la cale în spatele tronului când nesupușii, poporul răsculat, se mobilizează umăr la umăr, iobagi și boieri pământeni.
Dincolo de punctările locale, în ultimă instanță montarea de anvergură desfășurată sub ochii spectatorilor tinde să exprime, așadar, acest mix socio-uman, etnic și istoricește identificabil, de natură să pună întrebări și să explice într-un fel istoria zbuciumatului continent european, fărâmițat secole de-a rândul, și reclădindu-și greu încrederea în coexistența pașnică.
În ansamblul spectacolului, imaginea e de un dinamism năucitor, cu grupări și regrupări ale personajelor aduse în scenă în număr mare, creând o agitație impresionantă, cu un efect derutant de confuzie însă pe alocuri, pentru publicul din sală. Petrecerea de la palat din actul întâi e vibrant colorată, amestecând protipendada cu figurația periferică, caracterizată prin costum și atitudini. Implicând simboluri animaliere, tabloul degenerează în grotesc intenționat, cu intenții de efect de respingere. Funcționează însă în contrapunct rapelurile folclorice, dansuri stilizate cu scop spectacular bine țintit.
În partea a doua, după un memento reflexiv asigurat de un șlagăr cunoscut al Beatles-ilor, în contrast cu simfonismele de inspirație dodecafonică din restul spectacolului, acesta se concentrează asupra destinelor personajelor, între care, la loc de frunte, evident, cel al tragicului cavaler Banul Bank, sfâșiat între onoare și datorie. Scenele în doi, cu Banul Petur din Bihor (Meszaros Martin), care îl ține la curent cu starea națiunii, cu țăranul Tiborc (Kristian Attila), care deplânge soarta șerbilor, dar mai ales cu propria soție, Melinda (Barta Agnes), învinuită de infidelitate, nu-l ajută însă pe erou să-și liniștească sufletul și să accepte noua morală.
Întoarcerea la curte declanșează alte conflicte dominate de dilema originii divine a regelui pe care Banul Bánk e pus s-o apere. Un șir de asasinate care urmează o au în centrul acțiunii pe regina Gertrudis (Szylagyi Agota), care impune ideea atotputerniciei tronului, chiar când acesta devine ghilotină. Scene de grande opera imprimă spectacolului tendințe de măreție, în ciuda naturii confruntărilor, care rămân la nivelul intrigilor de palat. Poemul își păstrează însă până la final interesul pentru profilul psihologic al Banului Bank, zdruncinat în convingerile sale patriotice, și în inflexibila capacitate de adaptare. De unde și tragismul personajului pe care actorul Berettyan Sándor îl interiorizează, cu intenția de a para eventualele interpretări grandilocvente.
Regizorul are grijă, în schimb, să ridice nivelul decibelilor, așa încât spre sfârșitul spectacolului întreaga mașinărie a scenei se mobilizează pentru a impune suflul adecvat unei distribuții numeroase care, de la copiii către care merge sabia răzbunării și până la personajele rămase să judece consecințele dramei, trăiește la unison grandoarea sacrificiului și eroismului, care la vremea scrierii avea drept țintă imperiul habsburgic. Din cauza acestei interpretări a mesajului, piesa a fost eliminată în 1833 de pe scenă, unde a revenit abia la gala din 15 mai 1848. Toată această rumoare l-a făcut însă pe Katona József să părăsească scrisul și să se întoarcă la avocatură, până la sfârșitul scurtei sale vieți.
Posteritatea critică și spectacologia modernă nu și-au spus însă ultimul cuvânt în privința interpretării poemului Banul Bank, prezent și în repertoriul teatrelor maghiare din România în anii din urmă.
În contrapartidă, schimburile teatrale româno-maghiare vor continua prin prezentarea la Budapesta în luna mai a spectacolului Gertrude de Radu F. Alexandru, o parafrază shakespeariană în regia lui Silviu Purcărete.
Așadar, Gertrude versus Gertrudis, două regine în centrul luptelor pentru putere, într-o vreme dominată de ambiții ale autoritarismului, dar și de tema feminismului.
Comentarii 0