Dansul lui Hofesh Schechter

În lumea dansului, puțini sunt cei al căror nume poate garanta, de fiecare dată, un spectacol reușit. Pina Bausch, când compania care-i poartă azi numele o avea la conducere, e un asemenea exemplu. Nu mai este cazul acum, când noile creații sunt semnate de francezul Boris Charmatz – de altfel un nume respectabil în lumea dansului –, dar care nu reușește în noile spectacole imaginate pentru companie (Tanztheater Wuppertal Pina Bausch) să ajungă la acel nivel de excelență cu care publicul fidel Pinei era obișnuit.

Boris Charmatz este unul dintre cei douăzeci de coregrafi contemporani al cărui nume apare într-o antologie a dansului contemporan, publicată în anul 2015 la celebra editură franceză Flammarion și semnată de Philippe Noisette, critic și jurnalist, specializat în dans, circ și muzică, colaborator al unor publicații exigente, precum: Paris Match, Danser Magazine sau Les Inrockuptibles.

Pe aceeași listă selectă de douăzeci de coregrafi, care au marcat sau marchează galaxia dansului contemporan, se numără și Hofesh Schechter. La momentul redactării antologiei, Noisette poate face referință doar la patru spectacole, însă suficiente pentru a contura un univers și un stil aparte. „(...) dansul lui Hofesh Schechter este un bogat amestec de influențe, între stilul Naharin și conexiuni mai europene”, scrie Philippe Noisette.

Născut în 1975, Schechter își face studiile la Academia de Dans și Muzică din Ierusalim. După obținerea diplomei, continuă parcursul profesionist în sânul celebrei companii Batsheva din Tel Aviv, condusă de coregraful Ohad Naharin. Naharin nu este doar coregraf și dansator, ci și un pedagog strălucit. Influența pe care Naharin a avut-o asupra a multor generații de dansatori și public (a fost directorul artistic al companiei Batsheva între 1990-2018) este explicabilă prin faptul că a reușit să creeze și să dezvolte un sistem/limbaj/pedagogie a dansului axate pe două componente: dansatorii și publicul. Naharin însuși începe dansul la 22 de ani, o vârstă handicapantă din toate punctele de vedere dacă stăm să ne gândim că, în general, dansatorii încep pregătirea înainte să fi împlinit 10 ani. În ciuda vârstei, Naharin reușeșete să facă studii strălucite la Juilliard, celebra școală de muzică, dans și actorie din New York. Parcursul său unic i-a insuflat această abordare care poartă un nume: Gaga. Hofesh Schechter trece prin această școală: „Am învățat mai ales să-mi descopăr corpul, să-l eliberez, să-l conectez cu spiritul prin intermediul dansului”.

În spectacolele sale, Schechter scoate în evidență versatilitatea corpului. În toate nuanțele sale, corpul este revelat și purtat datorită unui univers sonor care reușește să-l sublimeze. Spre deosebire de alți coregrafi, Schechter compune singur muzica spectacolelor sale. Studiile de dans au fost completate cu studii de muzică (percuție și baterie), realizate la Écoles Dante Agostini din Paris. Publicul nu se interesează doar de spectacolele sale, ci și de muzica sa. Pe platforma Spotify, e accesibilă muzica unui film francez – En corps,  realizat în 2022 – a cărui coloană sonoră originală este semnată de Schechter.

Am făcut cunoștință cu Hofesh Schechter în 2014, când am văzut pentru prima dată spectacolul său Political Mother. Versiunea nouă, după spectacolul inițial creat în 2011, purta subtitlul de The Choreographer’s Cut (în traducere, Versiunea coregrafului). Având o distribuție de 36 de persoane (douăzeci de muzicieni care cântau live și șaisprezece dansatori), spectacolul semăna cu un adevărat concert rock, în care cuvintele cântecelor fuseseră înlocuite cu mișcări, dar pe fundalul aceleiași muzici în care chitara electronică și bateria băteau ritmuri cu o intensitate de ritual păgân, tribal. Sala de spectacol (La Vinette, Paris) avea câteva gradene pentru stat jos, dar majoritatea locurilor erau în picioare, într-o enormă fosă, lângă scenă. Deși poziția spectatorului părea ușor forțată – cine a mai urmărit un spectacol de dans în picioare? –, alegerea s-a dovedit inteligentă, căci publicul lui Schechter nu este un public imobil și rigid. Îndată ce scena s-a umplut de lumină, muzicienii în costum și-au luat locul pe niște platforme suspendate. Fețele erau acoperite cu măști reprezentând o serie de primate. Te-ai fi crezut în filmul Planeta maimuțelor. Dansatorii, cu fețe descoperite, dansau în funcție de ritmurile impuse de stăpâni – căci raportul de forță și autoritate era evident. Iar spectatorul devenea în acest aranjament un fel de populație subjugată, ai căror reprezentanți dansau confruntarea. Reverberațiile tobelor, care treceau prin corp, lăsau spectatorul dornic să participe. Faptul de a fi în picioare a înlesnit participarea. Mai timid sau mai asumat, spectatorii au început să se miște în fosă, animați de zgomote și ritmuri, impulsionați de energia pulsată de corpul dansatorilor.

Theater of Dreams, cu 13 performeri este ultimă creație semnată Hofesh Schechter. Trei reprezentații au fost convenite cu Grand Théâtre din Luxemburg în ultimul weekend al lunii martie. Instituția l-a invitat pe artistul bazat la Londra de trei ori în ultimii șapte ani. Creat pentru olimpiada culturală care a însoțit seria de conc­ursuri sportive din cadrul Jocurilor Olimpice din Paris (2024), spectacolul și-a dorit să pună în valoare fizicalitatea și complexitatea demersului său artistic coregrafic. Dansatorii inimitabili ai companiei sale au participat la traducerea prin gest și mișcare a unei lumi a fanteziei și subconștientului. Singurele elemente de decor au fost cele două bucăți de cortină și lumina, magistral compusă în clar-obscur de către Tom Visser. Acest lighting designer, alături de designerul de costume (Osnat Kelner) și Schechter sunt cei trei artiști ale căror crez și univers artistic sunt prezentate în caietul-program al spectacolului. Tom Visser, specializat exclusiv în lumină pentru spectacolele de dans, are o experiență în domeniu de aproape 20 de ani și companii de dans clasic sau contemporan pentru care a lucrat în toată lumea, de la Sao Paulo la Monte Carlo.

Spectacolul începe cu un contemporan care, venind din sală, se glisează print-o mică crăpătură a cortinei, pentru a intra într-o altă lume. Ajungem într-un univers în care totul este posibil. Luminile și umbrele se succed, în aer ca și pe scândură. Scena se compartimentează, se structurează și destructurează cu o rapiditate ce trimite la magie. Trei muzicieni, îmbrăcați în costume roșii, apar și dispar, lăsând în urma lor sonorități care te cheamă. La un moment dat, dansatorii ajung să invite la dans spectatorii din primele rânduri. La un orice alt spectacol, lucrurile s-ar fi oprit aici: cei din primele rânduri ar fi dansat sub privirea dezaprobatoare a celor care detestă când scena coboară în public; sau ar fi dansat stârnind invidia celor care ar fi dansat și ei, dar așezați prea departe în sală. Dar Schechter este un subtil cunoscător al corpului și energiilor. Așa că, nu știu cum, toată sala s-a ridicat în picioare și a dansat, fără jenă, liberi și fericiți să poată contribui astfel la derularea spectacolului. 

Văzând o sală întreagă în picioare, cu mic, cu mare, mi-am amintit un citat din celebra carte a anilor ’60, Șocul viitorului deAlvin Toffler. Un celebru spectacol de la sfârșitul decadei (Dionyson in ‘69, o prelucrare contemporană după Bacantele de Euripide, realizată de Richard Schechner împreună cu The Performance Group) îi dă ideea următoare: „Teatrul tradițional spunea spectatorilor: Stați jos; am să vă spun o poveste. De ce n-ar putea spune acum: «Ridicați-vă în picioare și hai să ne jucăm!»”.

Iar spectacolul lui Hofesh Schechter a ridicat de-a dreptul sala în picioare. Nu s-a jucat, ci s-a dansat.