Pe aceeași temă
La Atena, pe drumul parcurs de la hotel către Teatrul Odeon Herodes Atticus, miroase a rozmarin, lavandă și cimbru, iar aleile sunt străjuite de măslini enormi. Decorul natural al Greciei de la poalele Acropolelor respiră eternitate și serenitate.
Lord Byron avea dreptate, scriind despre templul zeiței care a dat numele orașului:
„Goddess of Wisdom! here thy temple was,
And is, despite of War and wasting fire.
Zeiță a Înțelepciunii, aici a fost templul tău,
Și încă este, în ciuda Războiului și a focului mistuitor”.
Arta și Acropole rezistă, așadar. Iar teatrul Herodeon, construit acum două mii de ani, de un filozof și filantrop roman foarte bogat, în memoria soției sale, e spațiul ideal pentru a pune în scenă povestea prințesei Turandot și opera cu același titlu a lui Puccini.
Regizorul este Andrei Șerban. Turandot s-a jucat, din 1984 încoace, patru decenii, cu casa închisă, la Royal Opera House din Londra, tot în regia sa. Acum însă, timpurile sunt altele. Și spațiul este complet diferit. De aceea, a fost o provocare titanică crearea, în amfiteatrul atenian, a unui nou univers, pe muzica lui Puccini. Reprezentațiile s-au desfășurat și de astă dată cu casa închisă, ca eveniment de gală, în deschiderea Festivalului de la Atena și Epidaur. Cei 5.000 de spectatori care au umplut de fiecare dată amfiteatrul au plecat în transă.
În seara premierei oficiale, la cocktailul de după spectacol, fiii regizorului erau acolo și unul dintre ei, Anthony, alegea cu grijă, din când în când, finger food de pe platouri ca să i le dea tatălui său. „Nu a mâncat toată ziua”, mi-a șoptit, la un moment dat. Șerban se cuibărise de mulțime, semi-ascuns într-o firidă a sălii, alături de soția și prețioasa lui colaboratoare artistică, Dana Dima.
Într-adevăr, ce nevoie de socializare poți să îți mai dorești, după ce ai redat pe scenă o desfășurare pe cât de copleșitoare, ca un ritual sacru, pe atât de solară. Cel care asistă la un astfel de spectacol înțelege că „pâinea noastră cea de toate zilele” ar trebui să fie în primul rând una spirituală, mai ales în vremuri de „război și foc mistuitor”.
Spuneam că Andrei Șerban a montat acum 40 de ani aceeași operă, la Royal Opera House în Londra, și că este cel mai triumfal - longeviv spectacol al său. Dar veșmântul acelui spectacol era profund jubilatoriu, colorat și încărcat de o speranță mult mai candidă. În montarea actuală, nu întâmplător, nota principală a reprezentației este sacralitatea apăsătoare și povara violentă a datoriilor karmice. Povestea prințesei Turandot devine povestea sângeroasă și irațională a puterii dominatoare, rigide și oarbe, care nu ține cont de sensibilitatea umanului. E cu atât mai semnificativă, cred, intensa metaforă a noii puneri în scenă, cu cât oglindește lumea în care trăim acum.
Simbolul fragilității umane, simbolul incondiționalității iubirii, al renunțării și al sacrificiului sunt reprezentate prin sclava Liu și prin Calaf și se oglindesc invers în forța totalitară, distructivă și devastatoare a răzbunării și a violenței, reprezentată de Turandot. Transformată inovator de regizor în personaj fizic, Lou-u-ling - strămoașa pe care Turandot o răzbună obsesional - bântuie scena și construiește mereu un zid de sticlă în jurul eroinei poveștii, zid care împiedică fatal eliberarea sa din destinul repetitiv al cruzimii și al violenței. Spectacolul începe cu acest act fondator, mut, petrecut înainte ca muzica să inunde, eliberator, amfiteatrul: vedem violul și crima comise împotriva lui Lou-u-ling, la care Turandot asistă, imaginar.
Urmărind reprezentația, nu poți să nu te întrebi ce vrea să însemne, de fapt, această istorie, cu origini persane, chiar dacă acțiunea se petrece în China Antică, și în ce măsură răzbunarea pe care Turandot o vrea, în numele descendenței sale dintr-o prințesă, cândva violată și ucisă cu multă cruzime, este sau nu legitimă. Ce sens au toate acestea? Regia lui Andrei Șerban dă un răspuns, așa cum o face și muzica lui Puccini în aria atât de celebră „Nessun Dorma“. Iar acel răspuns e de găsit în emoția umană care oprește timpul în loc – așa, ca în Oedip - și care, de aceea, poate modifica destine. E iubirea. Fiindcă doar iubirea poate frânge și deschide circuitul unui destin închis de tragediile trecutului. Doar iubirea poate elibera pe cineva de ură și de frică. Doar că vasul în care s-a scurs sângele rămâne încă vizibil la final și traversează scena, chiar dacă Turandot își aruncă, mântuitor, de la înălțimea zidului de piatră, vălul roșu.
De aceea, cred că tot ceea ce descrie povestea prințesei Turandot în această montare este, pe lângă salvarea posibilă, fractura profundă, care se poate întinde pe generații, a gestului ucigaș, agresiv, cel care va determina în viitor aceeași violență, dacă nu este îmblânzit la timp.
Pornirea irațională de a face rău, de a-l chinui și zdrobi pe celălalt se rostogolește peste generații. Plăcerea sadică de a-l pune la încercare pe omul de lângă tine, dându-i ghicitori prea grele pentru a fi deslușite și pedepsind sadic pe cel care nu poate să o facă, e născută din dorința de a-l domina pe cel mai slab și mai fragil, adică mai uman. Și este o dorință care trebuie înțeleasă și deconstruită mereu. „Oh, dac’această carne, mult, mult prea solidă, s-ar topi și s-ar preface în rouă”, spune Hamlet într-un celebru monolog. Omul, în esența lui, e o ființă crudă. Cruzimea lui trebuie topită prin dragoste.
Povestea prințesei Turandot deconstruiește, de altfel, și stereotipurile idilice ale feminității. Extraordinara forță a binelui din sclava Liu și cea răzbunătoare din Turandot compun un portret departe de imaginile edulcorate ale eternului feminin al romanticilor.
Incredibila vibrație înaltă a montării lui Andrei Șerban se naște din contraste puternice și trepidante. Frumusețea glorioasă și îmblânzitoare a costumelor și decorurilor lucrate cu minuție de arheolog al vizualului de către marea scenografă Chloe Obolensky și violența afișată a sângelui prezent mereu, a soldaților care inspiră barbarie și a mișcărilor coregrafiate sacadate, concepute ca momente de confruntare perpetuă, se confruntă. Spectacolul transpune, la multe niveluri, un sentiment estetic extrem de dinamic: e totul atât de frumos, dar e atât de dur și e atât de intens… Și, peste toate, veghează o figură de cap al hidrei sau al zeului asiatic, o față exoftalmică, a cărei semnificație ne sugerează că totul se sfârșește, până la urmă, în echilibru. Descărcarea finală, jubilația binelui de la sfârșit este cu atât mai grandioasă. Dar ea conține și un avertisment. Binele este fragil, el trebuie apărat cu aceeași îndârjire cu care Turandot își apără virginitatea.
Corul e plasat pe marginea scenei, în josul unei aripi din marele amfiteatru, pe care se află, mai sus, și spectatori. Fuziunea imaginară a celor care privesc spectacolul cu cei care compun corul e foarte emoționantă și electrizează și mai tare ambianța. Vocea corului devine una cu cea a privitorilor.
De altfel, în momentul în care cei cinci mii de spectatori își ocupă locurile în fața unei alveole cu două niveluri - cea în care se adăpostește orchestra și cea înaltă, peste orchestră, a scenei, impresia de participare directă la ceea ce va urma este totală, oriunde te-ai afla în amfiteatru. La sfârșit, izbucnirea cathartică a publicului e răsunătoare și trepidantă. Publicul nu a privit doar, ci parcă a participat la tot ceea ce s-a petrecut.
Un asemenea spectacol de operă are soliști pe care nu poți să eviți să îi celebrezi. Performanța lor este cu atât mai remarcabilă cu cât ei joacă personajele efectiv, nu interpretează doar partituri, or, asta e ceea ce face spectacolele de operă în regia lui Andrei Șerban mai dificile pentru protagoniști, dar, în aceeași măsură, mai tulburătoare.
Întrebarea care mi-a răsărit în minte după ce am văzut de două ori la Atena Turandot-ul lui Andrei Șerban este dacă nu cumva frumusețea va salva, până la urmă, lumea. Poate că da, poate că nu.
Ca în ghicitorile lui Turandot, un singur răspuns este cel corect. Dar e limpede că nu vom ajunge la el dacă sacrificăm tocmai arta, cum pare să ne îndemne lumea de azi.
