Pe aceeași temă
Museum Brandhorst Munich prezintă, din fabuloasa sa colecție, un segment al artei contemporane, acoperind perioada anilor ’60 și ajungând până în prezent. Intervalul anilor ’60-’70 este extrem de important pentru înțelegerea fenomenului artistic din zilele noastre, aici putem găsi fundamentul unor atitudini de natură etică și estetică, al unor teme și preocupări, al unui tip de activism anume, al unei răzvrătiri față de sistemele sociale sau politice aberante. Și, nu în ultimul rând, putem înțelege mai multe despre natura artiștilor, despre felul în care-și clădeau operele și despre rolul pe care-l jucau în societate, ei fiind și un adevărat seismograf al epocilor.
Celebra și deja clasic așezata în muzee Arte Povera – finalul anilor ’60 și începutul anilor ’70 în Italia – propune opere născute dintr-o atitudine nu doar de natură estetică, ci și dintr-o revoltă și o poziționare clară față de o societate care pune accent pe industrializare, consum, fals, arbitrar, etichetare. Artiștii utilizează materiale umile, limbajul este reformat, mesajele redevin simple, cotidianul recapătă valoare, natura este adusă în discuție. Se poate sesiza și o situare împotriva unui sistem compact, cum este cel al unor instituții culturale care sudează doar anumite ierarhii.
Am putea spune, cu vorbele Ecclesiastului: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi, și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (1,9). Mai ales sub soarele încălzirii globale. Dar tocmai asta e frumusețea. Recurența unor evenimente, atitudini ne face părtași unui supradestin uman comun și ne stimulează, ne invită să recunoaștem în noi, cu onestitate, cu mare onestitate, adevărul nemascat.
Expoziția, numită Long Story Short, are și sunet, un playlist curatoriat de Julia Weigl și Christoph Gröner, acompaniază vizitatorul și-l conduce prin mai multe stări, completându-i experiența vizuală, adăugând și o altă dimensiune. Călătoria are multe stații sonore, muzica fiind și soundtrack pentru filme. Tom Waits (Night on Earth de Jim Jarmusch), Einstürzende Neubauten (muzică pentru Berlin Babylon de Hubertus Siegert), SQÜRL, Jozef Van Wissem (Only lovers left alive, regizor Jim Jarmusch), Aimee Mann (Magnolia de Paul Thomas Anderson), The Psychedelic Furs (Pretty in Pink regizor Howard Deutch) și altele. Îi putem asculta și pe Bob Dylan, Tina Turner, Etta James, Jimi Hendrix. Artele vizuale sunt acompaniate de șapte decenii de muzică, o invitație la a păși într-o capsulă și a descoperi plăceri atemporale.
Cu o bună cheie de lectură, pentru că arta contemporană cere așa ceva, privitorul are acces la o lume intimă extrem de rafinată aflată chiar în interiorul său, la o plăcere pe care și-o poate cultiva, pe care nu i-o smulge nimeni și la care poate apela oricând dorește. Asta mărturisesc și colecționarii de artă, de la Peggy Guggenheim până la cei din zilele noastre. Pe acest teritoriu mirific e de dorit să ajungem într-o zi sau măcar să visăm la el.
În expoziție îi putem vedea pe Jannis Kounellis cu un trandafir din fragmente de cărbune și pe Mario Merz cu un Igloo, piesă iconică pentru acest artist. Cei doi sunt reprezentanți importanți ai Arte Povera.
Îl regăsim și pe André Cadere, artist de origine română, cu celebrele sale bare rotunde din lemn (les barres de bois rond) pe care adesea le purta cu sine, artistul și opera sa plimbându-se pe străzi din Paris sau New York, sau le așeza în expoziții la care nu fusese invitat. Ne-am gândit la tema artistului călător, a trubadurului, a Fluierașului din Hamelin, cel care oferă un sprijin important scăpând cetatea de șobolani, dar care cere la schimb ceva extrem de prețios, copiii orașului. În vremurile noastre, acest capital valoros ar putea fi onestitatea, puritatea, cunoașterea de sine sau altruismul, cele care, din păcate, părăsesc cetatea foarte repede gonite de presiunile vulgare ale malaxorului modelor de natură socială sau politică. André Cadere, venit dintr-un est pauper și supraideologizat, propune un fel de artă a unei neadecvări bine temperate, a unei inoportunități curajoase, într-un context artistic extrem de bine pus la punct, cu instituții culturale (galerii, muzee) ce aveau reguli brutale. În expoziția de la Museum Brandhorst, barele rotunde din lemn sunt prezențe puternic-discrete, plasate în colțurile încăperilor. Totemuri, cârje, puncte de sprijin, elemente simbolice pentru susținerea construcției? Chiar și a celei interioare? Oare artistul mai poate salva cetatea de la distrugere? Sau rămâne să compună cântecul de lebădă al unor generații care par a-și încheia acum misiunea? Ori promite o călătorie inițiatică așa cum a făcut André Cadere purtând acele bare din lemn și unind opera cu artistul și cu privitorul? Rămâne de văzut.
Privind cu atenție lucrarea-instalație a lui Georg Herold/Corpus Delirium, 1989, percepem o nouă anatomie, nostalgia unui corp primar, noua piele a unei pseudo-Eve. Întinși ironic pe un umeraș, ciorapii din nailon, cu un fragment de mătură (peria neagră) atașat, expun un clișeu al femeii-obiect sexual, precum și ideea că locul acestei modeste dive este la treburile casnice. O lucrare similară, „Amour Psyche”, a fost creată de artist în 1989 și expusă la invitația lui Joseph Kosuth la Sigmund Freud Museum din Viena, pentru expoziția la 50 de ani de la moartea lui Freud. În fața lucrării lui Georg Herold, nu-ți vine să spui: O, oare ai cui or fi ciorapii? ce dulap interesant! sau cât am căutat și eu o perie ca asta!, ci mai degrabă te trece un fior erotic greu de explicat. Ca într-un ready-made dadaist, obiectele își pierd funcția inițială și se transformă într-un colaj tridimensional cu virtuți ale unei nave spațiale care îl poartă pe privitor către adâncurile proprii. Ca o descindere într-un eros abisal. Cum spunea Marcel Duchamp: „Anything is art if an artist says it is”. Trebuie să-l credem pe cuvânt și pe Georg Herold pentru că, nu-i așa, și despre asta este vorba în arta contemporană. Despre a „cumpăra” ideea, opera, așa cum dorește artistul s-o prezinte.
Într-o altă sală, într-un colț întunecat, tronează imensul „Inflatable Felix” al lui Mark Leckey, sculptură (gonflabilă) inspirată de un personaj de animație, Felix the Cat, printre primele imagini apărute într-o emisiune televizată, prin anii ’20. Mark Leckey este un artist britanic cu un loc bine definit în arta contemporană și care, printre alte teme, explorează imaginile bazate pe tehnologie. Un fel de urmași ai lui Felix the Cat bântuie și acum, ieșind din rețelele sociale într-un flux continuu, acaparând retina, încetinind mințile sau, dimpotrivă, accelerându-le pe o cărare a unei lipse de sens pseudoasumate.
Într-un alt capăt al poveștii expoziționale, întâlnim o nouă lucrare, emblematică pentru arta de azi. „Reality Show” de Nicole Eiseman reprezintă un omuleț de culoare gri-albastru-depresiv, care stă pe o canapea de un galben-trist, cu o telecomandă în mână privind spre un televizor. Într-un spațiu în descompunere sau aducând mai degrabă cu o scenă dintr-un video game ori cu o cameră a singurătății populate de oferte virtuale.
Lista artiștilor este impresionantă: Kerstin Brätsch, Victor Burgin, André Cadere, DAS INSTITUT (Kerstin Brätsch și Adele Röder), Walter De Maria, Wade Guyton, Georg Herold, Charline von Heyl, Jacqueline Humphries, KAYA (Kerstin Brätsch și Debo Eilers), Jannis Kounellis, Michael Krebber, Louise Lawler, Mark Leckey, Mario Merz, Marisa Merz, Albert Oehlen, Kayode Ojo, Laura Owens, Palermo, Giulio Paolini, Sondra Perry, Sigmar Polke, Seth Price, Amy Sillman, Frank Stella, Martine Syms, Niele Toroni, Rosemarie Trockel, Richard Tuttle, Cy Twombly, Franz West. Sunt expuse și achiziții recente, iar dialogul cu cele vechi, iconice, este extrem de viu.
Această minunată expoziție, Long Story Short, va putea fi vizitată până pe 31 ianuarie 2027. La Museum Brandhorst Munich. Lunga poveste a lumii în care ne-am născut poate fi acompaniată de o cafea bună și de un Zwetschgendatschi. Sau de o conversație cu miez de nucă.
