De când datează teoria „Moscova – a Treia Romă”?

Istoricii care o practică sunt convinși că sensul și intenționalitatea produselor intelectuale din trecut pot fi deslușite doar dacă se ține cont de personalitatea celor care le-au produs, de statutul lor social și politic, de ocupația lor, de universul sau „realitatea” (socioculturală și politică) în care au activat, „realitate” pe care Michel Foucault ar numi-o, foarte probabil, „épistémè”, un cadru sau sistem de gândire caracteristic pentru o anumită epocă și care structurează lumea ideilor, a enunțurilor, care determină cum și ce se poate gândi într-o anumită epocă.

 Exact din această perspectivă, în cartea sa Intelectualii Rusiei medievale: Apariția tentației mesianismului rusesc, Danilevsky analizează autori și texte apărute în secolele XI – XVI în spațiul est-slav, mai precis în „Rusia Kieveană”, dar și în alte cnezate care ulterior vor fi înglobate în Moscovia, țarat care în 1721, prin ukazul lui Petru cel Mare, va primi numele de Rusia. Printre „intelectualii” analizați se numără reprezentanți ai elitei ecleziastice și politice, cum ar fi Ilarion, mitropolit de Kiev (sec. XI), cunoscut mai ales pentru lucrarea sa Despre lege și har, sau Vladimir Monomahul, Mare cneaz al Kievului (sec. XII), autorul a trei texte cunoscute sub titlul generic Învățăminte. Danilevsky analizează și câțiva exponenți ai ceea ce el numește „pătura de mijloc”, cum ar fi Daniil Urgisitul (sec. XIII), autor al unui text intitulat Cuvânt sau Ruga, sau scăpătatul negustor din Tver, Afanasii Nikitin (sec. XV), care a lăsat o foarte interesantă descriere a călătoriei sale în Persia și India.

Cu siguranță că lui Fernand Braudel i-ar fi plăcut cartea lui Danilevsky și asta nu numai pentru minuțiozitatea analizelor sale sau pentru credibilitatea argumentelor aduse. În ea, cunoscutul istoric francez ar fi găsit și ecouri ale progeniturii sale, numite „Longue durée” – curent istoriografic care presupune plasarea de către istorici a subiectelor lor de cercetare într-o perspectivă de lungă durată. Or, după cum scrie în introducerea cărții sale Danilevsky, unele idei răspândite în Rusia secolelor XVIII – XX, considerate adesea ca produse intelectuale ale epocii moderne, își găsesc originea în scrierile unor autori din secolele XI – XVI. Este vorba, în primul rând, de ideea că Rusia ar fi „pământul ales de Dumnezeu”, purtătoarea unor tradiții și idealuri „supreme”, fiindu-i hărăzit să salveze omenirea.

După părerea lui Danilevsky, apariția acestei idei în spațiul est-slav trebuie legată de activitatea lui Ilarion Ieromonah, devenit mitropolit de Kiev, care o formulează „indirect încă” în a sa Despre lege și har, scrisă cu ocazia sfârșitului lumii așteptat în 1037 – 1038, și nicidecum de conceptul „Moscova – a treia Romă”, atribuit starețului Filofei din Pskov (sec. XVI), așa cum mult timp s-a crezut. În lucrarea sa, Ilarion nu vorbea încă de „a treia Romă”, ci de „Noul Ierusalim”, statut atribuit în timpul său Constantinopolului. În Despre lege și har, Ilarion inserează narațiunea despre marele cneaz al Kievului, Vladimir (~960–1015), care, împreună cu mama sa, Olga, a adus Sfânta Cruce de la Constantinopol creștinându-și țara, exact așa cum, altă dată, Constantin cel Mare (272–337), împreună cu mama sa, Elena, a adus Sfânta Cruce de la Ierusalim la Constantinopol. Ceea ce vrea să spună Ilarion, comparându-i pe cei doi monarhi, este că, odată cu aducerea Sfintei Cruci la Kiev, Constantinopolul a predat ștafeta cetății de pe Nipru care devine „Noul Ierusalim” și, respectiv, centrul lumii creștine. Noul statut al Kievului va fi confirmat în timpul domniei lui Iaroslav cel Înțelept (978–1054), urmașul lui Vladimir, care va construi Catedrala Sfânta Sofia după exemplul Catedralei Sfânta Sofia din Constantinopol, iar porțile principale din noul zid al orașului vor fi numite Porțile de Aur, exact ca acelea din Constantinopol.

După decăderea Kievului, în a doua jumătate a secolului al XII-lea, „Noul Ierusalim” devine orașul Vladimir-pe-Kleazma, care se va dota și el cu o catedrală și cu „Porți de Aur”. După ce, în 1480, Ivan al III-lea (1440–1505) se debarasează de „jugul mongol”, îi va veni rândul și Moscovei. Cam tot de pe atunci, sintagma „Noul Ierusalim” va fi treptat înlocuită cu „Moscova – a treia Romă”, iar această schimbare a venit, foarte probabil, din sudul Dunării, unde încă în secolul al XIV-lea, Tărnovo, capitala primului Ţarat Bulgar, era văzută ca a „Treia Romă”. După Danilevsky, motivul trebuie căutat în consolidarea statalității Moscovei. Or, sintagma „a treia Romă” era asociată preponderent cu puterea seculară, pe când „Noul Ierusalim” mai degrabă cu biserica, aceasta din urmă fiind din ce în ce mai mult văzută ca un atribut al celei dintâi – tendință care a culminat, în timpul lui Petru cel Mare, cu abolirea Patriarhiei și înlocuirea ei cu un sinod controlat în întregime de imperator.

În secolele XVI–XVII, notează Danilevsky, în paralel cu noțiunea „Moscova – a treia Romă”, apar și alte sintagme derivate sau apropiate ca sens, cum ar fi „Măreața și sfânta Rusie” sau, pur și simplu, „Sfânta Rusie”. În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, aceste sintagme vor face parte din noul discurs al Imperiului Rus, care își justifica expansionismul în Balcani, reclamându-se protectoarea creștinilor și urmașa Bizanțului, fiind, așadar, obligată, după unii intelectuali ruși, să-și „întoarcă înapoi” Constantinopolul. După Danilevsky, reminiscențele acestui mesianism pot fi identificate și în discursul propagandistic al „Primului stat proletar din lume”, care se prezenta ca un „garant al păcii în toată lumea și un stindard al progresului”, dar și în discursul actual al unor mișcări naționaliste din Rusia și chiar, am adăuga noi, în cel al lui Putin, atunci când vorbește despre țara pe care o conduce ca fiind o „civilizație aparte”, păstrătoare și apărătoare a unor tradiții autentice și idealuri înalte.

În cartea sa, Danilevsky discută și chestiunea sacralizării puterii, care este strâns legată de ideea mesianică: un stat mesianic nu poate fi condus decât de un trimis al lui Dumnezeu! O astfel de percepție a instituției monarhice este prezentă deja în secolul al XII-lea, fiind sugerată în Învățămintele lui Vladimir Monomahul. În secolele următoare, ea nu mai era o noutate. „Conducătorul iubit” va apărea ca unicul garant al „adevărului și al ordinii”. În raport cu marele cneaz, supușii săi, fie ei mari boieri sau simpli țărani, nu sunt altceva decât „plebe”. Chiar dacă monarhul poate fi foarte crud, el rămâne o unealtă (sacră!) prin care Dumnezeu își făurește lucrarea sfântă, motiv pentru care „plebea” trebuie să ia aminte că nu are voie să pună la îndoială sau să se împotrivească acțiunilor sale, fărădelegile monarhului nefiind altceva decât o pedeapsă venită de la Dumnezeu pentru păcatele lor. Cu această ocazie, Danilevsky se întreabă: „Oare nu aici se află rădăcinile cultului personalității șefului de stat din vremurile ulterioare?”. Să adăugăm că semnele acestei „simptomatici sociale” sunt sesizabile și în discursul public din Rusia lui Putin. Iată cuvintele ieșite din gura lui Veaceslav Volodin, președintele Dumei de stat: „Nu va fi Putin, nu va fi nici Rusia”, „Avantajul nostru nu este petrolul cu gazul… Avantajul nostru este Putin…” sau versurile recitate cu multă abnegație de o școlăriță: „…În patria noastră e abundență!/ Te trezești dimineața și vezi că ea e din ce în ce mai stabilă,/ Mulțumesc, dragul meu președinte!/ Putin, Putin, al meu Vladimir!”.

De cele mai multe ori, reminiscențele mesianismului rusesc (împreună cu percepția sacralității șefului de stat) sunt urmărite de Igor Danilevsky până în secolul al XX-lea, lăsând la o parte „situația actuală”, excepție făcând afirmația sa despre fariseismul actualei biserici rusești – aliată de vază a lui Putin – căreia îi sunt găsite rădăcini mai vechi. Cu toate acestea, pe coperta cărții se poate vedea sigla „18+”, ceea ce înseamnă că e interzisă sau nerecomandată celor care au mai puțin de 18 ani. Sigla este obligatorie în Rusia în cazul tuturor autorilor care sunt declarați „agenți străini”, altfel spus, tuturor celor considerați neloiali statului rus. Aceștia își pierd și dreptul de a preda. Danilevsky nu este (încă) „agent străin”, dar se pare că editorii cărții (apărute la Moscova) au procedat astfel anticipând o asemenea posibilitate. Or, Danilevsky și-a părăsit țara dându-și demisia din toate posturile pe care le ocupa – profesor la prestigioasa Școală Superioară de Economie din Moscova, coordonator al unor centre de cercetare de la Academia de Științe din Rusia. În orice caz, lucrările sale, care demitizează mai multe pagini importante din istoria Rusiei medievale, merită cu siguranță să fie cunoscute și în România.