Fără imagini și cuvinte

Tradusă în românește cu romanul Nu ne despărțim, în 2025, laureata Premiului Nobel pentru Literatură din 2024, sud-coreeana Han Kang, poate fi cunoscută și prin traducerea recentă a romanului Lecția de greacă – ambele cărți fiind editate de Editura Humanitas. Motivația juriului care i-a acordat Premiul Nobel este „pentru proza sa poetică intensă, care confruntă traume istorice și expune fragilitatea vieții umane”.

Tradus în peste 25 de țări, romanul Lecția de greacă, apărut în 2011, a fost desemnat și „Cartea anului 2023, de către publicațiile The New Yorker, Time, Kirkus Reviews, Publishers Weekly.

Lecțiile de greacă sunt ocazia cu care se întâlnesc doi oameni, în Seul, oameni de aceeași vârstă, dar cu parcurs de viață diferit. Profesorul de greacă este un bărbat de aproape 40 de ani, care a locuit mulți ani, cu părinții și sora, în Germania, apoi a revenit în Coreea și predă cu pasiune greaca veche, făcând și aplicații pe texte de Platon și alți filozofi antici greci. Știe că mai are maximum doi ani în care ochii îi mai permit să vadă, tot mai prost, mai ales când e lumină puternică, pentru că suferă de o boală pe care a moștenit-o de la tatăl său. Femeia, cursantă, a fost profesoară, dar din cauza bolii ciudate și pentru medici, boală care o face ca din timp în timp, încă din adolescență, să nu mai poată rosti cuvinte, e părăsită de soț, i se ia tutela copilului de 8 ani și nu mai poate nici munci. Nu e interesată de Platon, iar alfabetul elin îl abordează având curiozitatea unui copil, sperând că o va face să-și recapete limbajul. Cei doi au în comun o dizabilitate importantă, dar se raportează ușor diferit la ea.

Constatând cum vederea i se deteriorează, profesorul caută în memorie tot ceea ce a văzut cândva și are nostalgii din tinerețe. O primă iubire cu care vorbește în gând, scrisori către sora lui rămasă în Germania, dar și felul în care în Germania era discriminat pentru că era vizibil asiatic. Își descrie în discursul – pe care nu îl aude destinatara, pe care și-o imaginează în prezent mama –      , viața singuratică, în care e nevoit să se retragă acasă de îndată ce lumina scade, pentru că altfel nu s-ar mai descurca. Ritmul vieții profesorului devine tot mai lent, iar plimbările sale nu sunt înfrumusețate de natură pentru că, obosind, își scoate ochelarii, iar toate lucrurile își pierd conturul.

În aceeași notă, la cursul de greacă veche, cursanții lui, unul mai diferit decât altul, intră într-un ritm lent, care e opus vieții trepidante din metropolă: „Indiferent de motive, toți cei care studiază greaca au ceva în comun. Se mișcă și vorbesc lent și nu-și dau frâu emoțiilor (poate că și eu sunt la fel). O fi din cauză că e vorba de o limbă moartă de mult, care nu poate fi folosită în conversația uzuală? Tăcerea, șovăiala timidă și râsul de complezență încălzesc câteodată atmosfera din clasă, pentru ca apoi să o lase să se răcească treptat”. Este, poate, și ritmul domol al răbdării.

Autoarea redă scene de curs în care profesorul explică semne și cuvinte pe care le scrie pe tablă, iar sala de curs devine astfel vie, dar ca sub un clopot de sticlă, față de agitația Seulului. Un laborator de înțelepciune veche, în care se întâlnesc câțiva oameni de două ori pe săptămână.

Ceea ce cucerește imediat în romanul lui Han Kang sunt delicatețea și maiestuozitatea cu care autoarea descrie fiecare gest al personajelor principale. Este o delicatețe aproape coregrafică, asemănătoare cu cea din multe romane japoneze contemporane. Intensitatea unor momente dramatice e cu atât mai profundă, cu cât e descrisă în trăiri și sentimente care par artistice, pe o scenă de teatru. Fata iubită în adolescență, mută, este visul pentru toată viața al viitorului profesor. Imaginându-și vocea ei, o asociază cu lemnul pe care ea îl lucrează: „Cum ar fi dacă vocea ți-ar semăna cu textura și parfumul acelor trunchiuri verzi de copaci?”. O neînțelegere face ca fata să îl lovească și să îi năruie visul.

Tot sub semnul unei suferințe prea mari, deși ascunsă, stă viața femeii care e „luată”, cum spune chiar ea, din când în când, de muțenie involuntară. Vrând să recapete custodia băiețelului ei, se străduiește să învețe greaca veche și face asta într-o însingurare de anahoret. Nu are prieteni, nu interacționează cu nimeni, merge și ea pe jos mult, ca și profesorul, într-o tentativă parcă de a câștiga un spațiu care nu-i fusese menit. „Era cât pe ce să nu te naști”, i se spune, din cauză că mama sa făcuse un tratament nepotrivit când era însărcinată. Femeia vorbea încet atunci când încă articula cuvinte, avea o postură deprimantă, cu umerii strânși, și refuza explicația psihoterapeutului, care punea boala sa pe seama traumelor recente. „Nu-i atât de simplu”, îi scria ea, ca replică.

Când băiețelul îi spune că tatăl lui vrea să îl ducă pentru un an în Europa, la o rudă, în vreme ce el ar vrea să rămână în Coreea de Sud, cu ea, femeia intră în panică. De la un telefon public, formează numărul soțului ei, iar la glasul acestuia, ea îi vorbește doar în gând. O scenă de mare forță emoțională, în care cititorul e făcut să simtă, cu mijloace minime, fără vreun cuvânt rostit, o durere și o revoltă imense: „A continuat să clănțăne din dinți și să tremure până când degetele cuprinse de convulsie s-au descleștat de pe receptor. Și-a trecut impulsiv mâinile peste obraji, aproape plesnindu-se. Și-a frământat cu mâna spațiul dintre buză și nas, bărbia și buzele pe care nu i le ferecase nimeni”. Dotat cu o mare inteligență emoțională, fiul ei o numise „Tristețea ninsorii abundente”.

Imaginile se estompează tot mai mult în fața ochilor profesorului de greacă, dar el nu cade în deznădejde, ci se bucură de cât mai poate să vadă și analizează, filozofic, întrebându-se dacă în noua lui realitate, care-l așteaptă, nu va găsi un nou adevăr. Acela pe care îl rostise unul dintre autorii lui preferați, însuși Borges: „Lumea e o iluzie: să trăiești înseamnă să visezi”. Se gândește că atunci când va orbi de tot, va mai „vedea” doar în somn, în vise. Și că atunci, deschizând ochii, se va face noapte, în vreme ce, închizându-i, se va face zi. Cu cât orbește, cu atât profesorul se bucură mai intens de contemplarea lumii: „Când, în cele din urmă, s-a întunecat, m-am așezat pe prispa pavilionului principal și am privit cu nesaț luminițele care radiau din miezul lampioanelor, pâlpâind la fiecare pală de vânt. Niciodată până atunci nu am simțit cu atâta putere că frumusețea și sacrul erau inițial un tot, un singur cuvânt, așa cum lumina și culoarea aveau un singur trup”.

Lecțiile de greacă încep să spună ceea ce se întâmplă în realitate, cu o tușă de maestru, așa cum scrie Han Kang. În greacă, spune profesorul, verbele „a suferi ceva” și „a înțelege prin învățare” apar într-un text de Socrate, iar ideea e că a înțelege prin învățare înseamnă a suferi. Femeia e uneori pierdută printre cuvintele eline, ca și cum imposibilitatea de a le rosti le face inaccesibile, bâjbâie și ea printre cuvinte, cum o face profesorul prin spațiile mai puțin luminate: „Cuvintele coreene scrise pe tablă sunt strivite în pumnul ei drept, în care strânge creionul devenit alunecos de sudoare. Știe cuvintele acelea și, în același timp, nu le știe”.

Nimic nu pare să îi apropie pe profesor și pe femeie până într-o seară în care bărbatul rămâne blocat la subsolul școlii, rănit, cu ochelarii striviți, pe jos. În sala de clasă, femeia, singură, îl aștepta la curs. Ea ajunge, în cele din urmă, la el și îl duce la spital, apoi la el acasă. El i se confesează, iar ea îl ascultă. Nu se știe cât îl aude, pentru că, uneori, muțenia ei se combină cu surzenia. Ea îi scrie lui în palmă, se duce a doua zi să-i refacă ochelarii. În singurătatea fiecăruia, se face cu mare greutate o breșă, o firidă prin care cei doi se apropie.

Romanul lui Han Kang este o demonstrație de virtuozitate în exprimarea formelor probabile ale suferințelor născute din dizabilitate și a luptei împotriva ei. Singurătatea celui care nu mai aparține pe deplin lumii este imaginată cu duritate și poezie în același timp, trezind în cititor o emoție adâncă și înfățișându-i cum nevoia de a fi cu Celălalt învinge orice bariere.