Pe aceeași temă
Începem cu un text critic despre bienala însăși, inclusiv o cronică a participării României (Redacția)
Cea de-a 61-a ediție a Bienalei de Artă de la Veneția abia și-a deschis porțile și deja funcționează ca o instituție în stare de urgență. Înainte ca publicul să fi început să o viziteze, ediția din 2026 a acumulat demisii, boicoturi, pavilioane închise, artiști eliminați și ulterior reinstalați, țări absente, finanțare UE sub semnul întrebării, proteste masive și prima grevă înregistrată în cei 131 de ani de istorie a marelui eveniment.
Bienala din acest an ne arată că modelul de reprezentare națională născut în secolul al XIX-lea a ajuns la capăt de drum. Modelul însuși intră în colaps: vechea arhitectură diplomatică a pavilioanelor naționale, ficțiunea neutralității instituționale, ideea că arta poate funcționa ca spațiu de armistițiu în timp ce chiar statele care susțin acest sistem poartă războaie, comit epurări etnice, cenzurează în propriile țări și desfășoară campanii de propagandă culturală.
Expoziția centrală, intitulată În chei minore, este marcată de o absență care traversează întreaga lectură a evenimentului. Directoarea artistică, Koyo Kouoh, a murit în mai 2025. Echipa sa duce acum la capăt o viziune postumă orientată spre ascultare, vindecare, odihnă fizică și spirituală, frecvențe joase și oaze de grijă. O bienală care evită confruntarea directă cu arta politică și caută alte forme de reparare simbolică.
Bienala cere liniște într-un moment în care totul din jurul ei țipă. Vorbește despre pauză în timp ce Gaza, Ucraina, Libanul, Iranul, Sudanul și internaționala de extremă dreapta traversează fiecare conversație de pe coridoare. Propune „chei minore” într-un moment de zgomot istoric asurzitor. Întrebarea nu este dacă odihna este necesară. Este. Întrebarea este cine își permite să se odihnească, în ce condiții, în interiorul cărei instituții și pe cheltuiala cui. Într-o Bienală susținută de state, turism de elită, branduri de lux și muncă culturală precarizată, limbajul grijii riscă să se transforme în anestezie...
Bienala încetează să mai fie o hartă a țărilor participante și devine o hartă a conflictelor. Rusia nu mai înseamnă doar Rusia: înseamnă și războiul pe care îl poartă în Ucraina, precum și normalizarea agresiunii imperiale. Iar revenirea sa la Bienala din acest an, departe de a fi o simplă formalitate administrativă, a fost negociată în secret încă din iunie 2025, sub coordonarea Anastasiei Karneeva, fiica unui important oficial al Rostec, fost general FSB. Comisia Europeană a amenințat cu retragerea unei finanțări de două milioane de euro și a descris participarea Rusiei drept „un mecanism de propagandă” incompatibil cu regimul de sancțiuni. Bienala se prezintă drept UN of Art („Națiunile Unite ale Artei”), deschisă oricărui stat recunoscut oficial de Italia. Documentele sugerează însă altceva: o diplomație paralelă, anticipativă și discretă. Israelul nu mai înseamnă doar Israel: înseamnă Gaza, acuzațiile de genocid, scutul diplomatic occidental și disputa privind limitele boicotului cultural; devine epicentrul mobilizărilor împotriva artwashing-ului. Iranul nu mai înseamnă doar o absență: se retrage discret, lăsând în urmă un gol care semnalează imposibilitatea separării culturii de escaladarea militară din Orientul Mijlociu. Libanul nu mai înseamnă doar un loc de origine: devine o zonă de suspiciune proiectată asupra corpurilor și biografiilor artiștilor.
Nici Statele Unite nu scapă de disconfort. Fondul Național pentru Arte a suferit reduceri de finanțare sub noua Administrație Trump. Cultura este un alt front al războiului identitar. Trumpismul înțelege foarte bine valoarea acestor spații. Nu vrea să le abandoneze. Vrea să le ocupe. Vrea să disciplineze instituțiile, să transforme libertatea artistică în propagandă pentru valori naționale și să reinstaureze o idee autoritară de prestigiu cultural.
Greva din 8 mai marchează un punct de cotitură în istoria Bienalei de la Veneția. Nu este un protest la adresa unui singur pavilion. Este o contestare a întregii infrastructuri a Bienalei. Unele pavilioane sunt închise în semn de protest, unele vernisaje sunt amânate, unele performance-uri – suspendate, instalații perturbate prin intervenții directe. Apar steaguri, postere, pancarte și corpuri care blochează circulația normală a evenimentului. O parte semnificativă a pavilioanelor naționale este afectată. Instituția Bienalei se confruntă cu o grevă de asemenea amploare pentru prima dată în cei 131 de ani de existență.
Devin vizibili lucrătorii care susțin întreaga mașinărie, de la mediatori, instalatori, personal de securitate, tehnicieni, asistenți, custozi, traducători, producători până la personal de curățenie și transportatori. Marea expoziție globală se dezvăluie astfel drept ceea ce a fost dintotdeauna, dar aproape niciodată recunoscută ca atare: o structură de muncă precarizată și externalizată.
În timp ce modelul statal se scufundă în propriile contradicții, o altă formă de putere avansează cu o stabilitate considerabil mai mare. În timp ce pavilioanele naționale se închid din cauza pichetelor și a boicoturilor, fundațiile corporative nu suferă pierderi.
Fundația Pinault funcționează acum ca o putere paralelă Bienalei de la Veneția, având două spații expoziționale permanente în Veneția, Palazzo Grassi și Punta della Dogana, o programare culturală pentru tot parcursul anului, un buget care îl depășește pe cel al multor pavilioane. Bvlgari, la rândul său, și-a negociat statutul de Partener Exclusiv al Expoziției Internaționale de Artă pentru următorul deceniu, asigurându-și drepturile pentru edițiile din 2026, 2028 și 2030. Nu mai este vorba despre sponsorizare, ci despre integrare instituțională. Fondazione Prada produce un discurs curatorial sofisticat care metabolizează rapid limbajele critice ale momentului, de la ecologie la decolonizare. Patrizia Sandretto merge și mai departe. Anul acesta inaugurează cea de-a treia locație permanentă prin cumpărarea și reabilitarea unei insule întregi din nordul lagunei venețiene. Aici nu mai este vorba despre închirierea unor palate, ci despre privatizarea unui ecosistem. Fundația Thyssen-Bornemisza operează ceva similar pe plan simbolic. Ocean Space, situat în Biserica San Lorenzo din Veneția, prezintă anul acesta un proiect dedicat repatrierii și restituirii obiectelor jefuite din comunitățile indigene. Astfel, fundația preia în cheie filantropică una dintre dezbaterile care fracturează în prezent muzeele de stat europene și o reintroduce în spațiul public drept o inițiativă generoasă a capitalului privat. Aceștia nu sunt patroni ai artei. Sunt noii suverani culturali.
Bienala este astfel împărțită în două: pe de o parte, o infrastructură artistică, militantă, ce revendică responsabilitate din partea instituțiilor, care refuză state acuzate de atrocități și înțelege cultura ca pe un câmp real de conflict. Pe de altă parte, un aparat corporativ care absoarbe crizele și le transformă în experiențe estetice high-end. Între cele două, vechea diplomație culturală se prăbușește.
Cea de-a 61-a Bienală va rămâne în memoria colectivă mai puțin pentru lucrările sale și mai ales pentru întreruperile care au marcat-o. Pentru juriul care a demisionat. Diplomația secretă cu Moscova. Leul de Aur amânat pentru ultima zi. Iranul dispărând de pe hartă. Israelul devenit epicentrul boicotului. Libanul citit prin prisma suspiciunii. Pavilionul Statelor Unite golit și reocupat de ofensiva trumpistă. Qatarul cumpărându-și locul pentru următorii 90 de ani. Artiștii care și-au retras numele. Muncitorii care au încetat lucrul. Colectivele care s-au organizat. Steagurile care au pătruns în cubul alb.
În Veneția, conflictul nu mai este în afara expoziției. Este însăși expoziția. //
*Daniel García Andújar este artist și teoretician spaniol
Traducere: Gloria Luca
