Pe aceeași temă
Balansând tăcut între tradiție și inovație, cei vechi și cei noi, memorie și perspectivă, Gala UNITER din acest an ar fi vrut să se definească printr-un mesaj de rezistență în fața ofensivei anticulturale și demolatoare a unor vremuri tulburi, în care legea morală universală a dispărut în folosul scopurilor meschine. S-au invocat pentru asta vocile celor 80 de ani de existență întru cultură ai Odeonului – teatrul-gazdă, cei 175 ai Teatrului Național din Craiova și 185 ai Naționalului ieșean; au fost pe scenă Victor Rebengiuc, Alexandrina Halic, Emil Boroghină, Catrinel Dumitrescu, Marie-Jeanne Lecca, Tompa Gábor și, din depărtările cerului, Ion Caramitru, al cărui nume desemnează un premiu spre veșnica lui pomenire. Fondatorul Galelor bântuie de la dispariția sa, cu neliniști, evenimentul, stârnind comparații, controverse, dar și admirații. De la papion și rochii lungi la blugi și plete, precum ale rebelilor care ies pentru prima dată la rampă acum, ca amfitrioni, apelul Împreună sună familiar. Un continuu generațional inoperant, de fapt, într-o realitate dominată de Breaking news, care s-a vrut o supratemă dominantă a serii.
Un anumit spirit al timpului care alimentează bătălii și speranțe s-a făcut auzit totuși în multe dintre discursurile rostite de pe scenă, care au surclasat barocul de tip clasic luat drept reper de regizor. A fost, mai degrabă, un moment al protestului și al avangardei, nu doar ca formă de rezistență, ci mai degrabă ca un îndemn la ofensivă. Nu s-a vorbit despre drone, despre prețul petrolului și anticipate, dar s-a bătut monedă cu sârg pe lipsa educației și slaba finanțare a culturii, pe manipulare și războiul hibrid care dezbină și otrăvește omenirea. Și cu tot efortul lui Răzvan Mazilu, care în calitate de regizor i-a invitat pe artiști să-i susțină eleganța conceptului estetic, nici Händel în interpretarea unui admirabil grup simfonic de la Filarmonica „George Enescu”, nici formidabilul contratenor Valer Săbăduș n-au putut risipi îngândurarea mocnită din privirile spectatorilor. Doamne și domni în toalete mai ceva ca la Cannes au defilat pe covorul roșu și s-au fotografiat în fața panoului publicitar, dar n-au putut să deturneze spre monden înflăcărarea militantă a Mihaelei Michailov și a multor altora.
Susținătoare a unui teatru angajat politic și social pe care-l practică cu mare succes de mai bine de zece ani la Teatrul Educațional Replika, Michailov ne-a reamintit cu ocazia acestei noi recunoașteri că drumul e în ofensivă, dovadă și spectacolul premiat, În zori lumina e mai aspră, dedicat profilului de luptătoare al socialistei Olga Bancic. I s-a alăturat Liviu Romanescu de la CREART – Teatrelli, instituție amenințată de comasare, cu proiectul său Supernormali, în sprijinul persoanelor cu handicap, premiat acum de British Council. Mi-am adus aminte că pe vremea când mă îndrăgostisem de teatrul din Brăila, și au trecut ceva ani de atunci, acolo se derula un program finanțat de UE cu bani mulți, din care s-a construit o sală de teatru specială pentru acest tip de spectacole. Ca și acum, tineri în cărucioare cu rotile sau cu alte deficiențe umpleau scena cu bucuria de a fi parte la ceea ce numim, prea des nejustificat, miracolul teatral. Pe scena Odeonului din seara Galei, o mână de oameni au fost fericiți, făcându-l pe primarul Capitalei, prezent în sală, să strige: „Teatrelli nu se desființează!”.
Ar mai fi bătălii de câștigat, în confuzia care ne domină și la care s-a referit și Mihaela Păun, directoarea ARCUB, căreia i-a revenit premiul președintelui UNITER, respectiv scenograful Dragoș Buhagiar, pentru rezistență și, am adăuga, supraviețuire (30 de ani) în folosul culturii Capitalei, care sperăm să nu ia sfârșit în acest an reformist. Bucureștenii care au învățat drumul spre Hanul Gabroveni, restaurat exemplar sub ochii directoarei premiate, ar fi triști să audă că s-ar putea ca spectacolele, expozițiile și celelalte proiecte artistice ale ARCUB vor fi înlocuite cu improvizatele spectacole stradale duminicale. Din colțul paginii ei de Facebook s-au auzit și mulțumirile Catincăi Drăgănescu, directoarea Teatrului Masca, pentru prezența pe lista premiilor a acestui teatru care a învins, în scurt timp, anonimatul rezervat până nu demult teatrului de cartier. Masca s-a impus ca un poligon de încercare pentru toți care au curajul să viseze frumos, deviza teatrului. Să le fie visul înalt, lor și tuturor tinerilor care au urcat (sau încă nu) pe scena Galei UNITER, frumoșii nebuni ai generației Z, aș spune, dacă n-ar suna déjà-vu.
Cea mai frumoasă bătălie câștigată de această generație s-a petrecut chiar în seara Galei Premiilor 2026, datorită Cătălinei Mihai: premiul pentru cea mai bună actriță în rol principal. Actrița-fenomen, care a intrat cu buldozerul în teatru făcându-i praf toate tabuurile cu talentul ei crud, plurivalent, e un actor total. Scrie, cântă și joacă pe toate corzile unei pasiuni arzătoare pentru scenă, dusă la cote maxime în acest Club 27, pentru care a fost premiată, simbolizând maxima libertate a creatorului și artei sale. Dezinvoltura ei nu o mai pot avea consacrații chiar dacă o gală a teatrului ar trebui să fie mai întâi despre asta, despre performanțele care atestă maturitatea și valoarea unei mișcări naționale, nu neapărat noile tendințe conjuncturale și excepțiile. Ar fi bine ca aceste noțiuni să nu se excludă și nici să nu se saboteze reciproc.
Așa încât, deși despre clasicizarea modernității vorbim rar, n-o putem evita atunci când operăm selecții valorice, cum nu putem evita nici izbucnirile neașteptate, prin tradiție consonante cu grija pentru exprimările ieșite din comun.
În acest an, 2026, cu un număr-record de premii speciale, adăugate de harnicul Senat palmaresului, și-au făcut loc în față, datorită celor două jurii de profesioniști, și unele dintre acele realizări solide care definesc arta teatrală autohtonă. Aceea despre care ni se spune adeseori că e defazată, că nu e consonantă cu nivelul sau preocupările mondiale, deși, când are ocazia să se exprime, e încununată cu lauri și aplauze. (Vezi recentul succes al TNB cu Mary Stuart la Festivalul de la Budapesta).
În această ordine a aprecierilor, mândru de alegerea sa a urcat pe scenă Constantin Chiriac, fondatorul festivalului de la Sibiu și directorul teatrului din localitate, care și-a lăudat inițiativa de a fi invitat la Teatrul Național Radu Stanca grupul de autoexilați ruși format din scenaristul Roman Doljanski, regizorul Timofei Kuliabin și scenograful Oleg Golovko, autorii excelentului spectacol cu Lungul drum al zilei către noapte, premiat acum la categoria Cel mai bun spectacol al stagiunii 2025-2026. Viziune inedită, subtilitate, rafinament al construcției scenice și al interpretării (Nicu Mihoc – premiul de interpretare masculină), spectacolul sibian, comentat anterior în paginile acestei reviste, de o remarcabilă expresie stilistică, nu e mai puțin actual reiterând nevrozele, crizele existențiale ale anilor postbelici în plină resurecție azi. (Piesa a fost scrisă de Eugene O’Neill între anii 1939 și 1941 și reprezentată postum în 1956.) L-ar fi putut seconda, ex aequo — dar n-avem ex aequo —, spectacolul Casa dintre blocuri de Radu Afrim, creditat drept cel mai bun regizor, de fapt, autor total al acestui spectacol cu o distribuție memorabilă asigurată de actorii Teatrului Național din Târgu Mureș, Compania „Tompa Miklós”. Tragicomedia demolării de către comuniști a vechii societăți și a valorilor ei în România, de pe urma căreia suferim și astăzi, e dureros de adevărată și convingătoare în acest spectacol marca Afrim.
Și tot în banca întâi a laureaților stau spectacolele excelente Metamorfoze după Kafka, în viziunea inedită a lui Yuri Kordonsky și a trupei de la Teatrul Excelsior, și Rinocerii de Eugène Ionesco, în regia lui Vlad Massaci de la Comedie, rămase pe lista nominalizărilor, alături de interpretările lui Marius Turdeanu în rolul Gregor Samsa și Tudor Chirilă în rolul Bérenger, dar și altele rămase doar în aprecierile spectatorilor.
Într-adevăr, se pare că oricât de multe ar fi aceste nominalizări (maximum cinci în această ediție), tot nu sunt de ajuns atunci când vrei să scanezi exhaustiv realitatea și să-i mulțumești pe cât mai mulți. Un principiu valabil doar în societăți ca a noastră, care operează cu criterii incoerente și situații uneori de necomparat. Pentru că altfel cum ai putea să pui în ramele aceleiași grile spectacole făcute de teatre subvenționate, unele, mai mult (naționalele), altele, mai puțin (municipalele), cu acelea independente, sponsorizate de privați sau realizate cu bani de la AFCN, care tot statul e. Cum să compari producțiile Teatrului Act – un brand consistent datorat unei vedete incontestabile ca Marcel Iureș (deși, dacă mă gândesc bine, Valeria Seciu cu acel Levant a dat rapid faliment prin anii ’90) cu Teatrul de Artă, care numai el știe cum se descurcă (apropo, felicitări pentru premiu și înnoirea recentă a mobilierului!). Ca să nu mai vorbim de confuzia termenilor, fiindcă teatrele independente de la noi din țară sunt mai degrabă oaze de supraviețuire pentru actorii, regizorii neabsorbiți la stat și rareori spații de inovare, antisistem, cum ar trebui să fie.
Dincolo de aceste întrebări și încă multe altele, Gala Premiilor Uniter este un moment de reunire a breslei, pentru care mai e de muncit, de solidarizare și atitudine în fața imperativelor zilei, ceea ce s-a dovedit un bun câștigat. Și dacă mesajul celor de pe scenă n-a fost de ajuns, invitația de a privi cerul de la sfârșitul spectacolului a adus prelungirea poetică necesară a serii. Un pic de metafizică nu strică! Greoi și misterios, planșeul mobil al Odeonului s-a dat la o parte, lăsând aerul să intre și eliberând tavanul teatrului de... stucaturi. Nu s-a mai auzit ca odinioară Brindisi din Traviata, dar cu siguranță multe inimi au bătut de emoție.
