Ce poate face o linie?

Desfășurată în perioada 16 iulie – 14 august 2026 la Fragment Gallery, New York, expoziția A Line in Use, curatoriată de Daniela Custrin, a reunit artiștii români Dan Beudean, Giulia Crețulescu, Adrian Ganea, Gavril Pop, Simona Runcan și artista și regizoarea de origine sârbă Ivana Mladenović. Expoziția propune o investigație intergenerațională asupra geometriei ca limbaj formal și condiție politică.

În textul curatorial, Daniela Custrin pornește de la ideea că liniile și formele geometrice nu sunt repere neutre, ci structuri modelate de contextul istoric și social. Trasarea unei linii presupune o delimitare, stabilind granițe între ceea ce este inclus și ceea ce rămâne în afara cadrului. În fața crizelor contemporane, aceste structuri devin însă tot mai instabile, pe măsură ce realitatea le forțează limitele.

Linia este o tehnologie socială și poate cea mai evidentă funcție a sa este delimitarea. În structurile prin care ne organizăm lumea, linia devine foarte puternică pentru că pe o hartă este granița, pe un plan produce o proprietate, într-un formular separă categorii, iar într-un spațiu poate fi reprezentarea simplificată a propoziției: „Până aici ai voie, de aici nu”.

Acest element grafic simplu este o prezență constantă. Scrisul, în esență, este o alăturare de linii, la nivel vizual. Linia este un organizator potrivit tocmai pentru că este ușor de modelat în forme care capătă o identitate. Este nevoie de un sistem în care literele să existe; acesta creează categorii, iar alăturarea lor potrivită produce sens. Nu este suficient să recunoaștem o literă, ci trebuie să știm și ce loc ocupă în raport cu celelalte pentru ca ea să poată funcționa ca semn. Tocmai acest raport dintre formă, sistem și sens este pus în dificultate de Gavril Pop.

În colajul textil Vowel Dance, literele roșii și reprezentările unor tălpi atrag mai degrabă atenția către ritm și distribuție decât către formarea unui cuvânt. Literele rămân recognoscibile, însă semnul se desprinde de funcția sa de a transmite un sens fix. Privirea începe să urmărească repetarea, distanțele și relațiile dintre forme. În How everyone wears their coat, literele sunt din nou mutate din poziția lor obișnuită și distribuite peste forme care trimit către corpuri și haine. Ceea ce recunoaștem nu dispare, dar nu mai este suficient pentru a stabili o interpretare unică. Practica lui Gavril Pop se bazează și pe utilizarea unor materiale găsite, care poartă deja urmele unor utilizări și semnificații anterioare. Refolosirea lor presupune o schimbare de context prin care sensul nu mai apare drept ceva definitiv, ci drept ceva ce poate fi reasamblat. Textul curatorial vorbește, de altfel, despre această practică drept o formă de recombinare prin care simbolurile încetează să mai indice adevăruri fixe și rămân deschise reinterpretării.

Dacă la Gavril Pop sensul este destabilizat prin mutarea semnelor, la Giulia Crețulescu structura rămâne vizibilă, însă ceea ce ar trebui să putem identifica în interiorul ei refuză să se fixeze. În Weapon no. 9, un obiect metalic este construit în jurul unui ax central, iar două forme semicirculare sunt dispuse pe lateral. Compoziția este simetrică și foarte bine organizată, dar tocmai această claritate formală lasă loc mai multor asocieri. Vârfurile ascuțite mă pot face să mă gândesc la o armă, însă restul structurii mă reorientează spre un ornament, un simbol sau un obiect a cărui funcție nu poate fi stabilită cu ușurință.

În We were both two different shades of black, tensiunea este produsă și prin material. Suprafața textilă, moale și flexibilă, intră în relație cu elementele metalice, rigide. Simetria oferă lucrării o structură recognoscibilă, dar materialele nu se lasă reduse la aceeași logică. Ordinea există, însă sensul stabil refuză să se fixeze. Asocierea devine astfel importantă: pentru a înțelege ceea ce vedem, ne întoarcem la ceea ce știm deja. Căutăm o categorie, un obiect familiar, o funcție. Dar tocmai atunci când credem că am găsit-o, forma ne obligă să o reconsiderăm.

Ivana Mladenović tratează în videoul The Leaves of Grass din 2016 fragilitatea ființei umane printr-o paralelă între povestea unor gemeni care practică box și poezia lui Walt Whitman, Song of Myself. Pentru cei doi, corpul antrenat devine o promisiune a unei posibilități care nu poate fi încă verificată. Antrenamentul construiește disciplină și direcție, dar nu poate spune unde va ajunge aceasta. Între ceea ce sunt și ceea ce ar putea deveni se deschide o zonă instabilă, în care identitatea încă nu este închisă într-o singură formă. În loc să traseze o concluzie, filmul păstrează această distanță deschisă: între prezent și viitor, între potențial și rezultat, între imaginea pe care o avem despre cineva și ceea ce ar putea deveni.

La Adrian Ganea, problema vizibilității devine concretă. 1080 Resolution Sunflower promite încă din titlu o imagine definită, asociată unei rezoluții care ar trebui să facă detaliile mai ușor de perceput. Lucrarea însă pare să facă exact contrariul. Suprafața monocromă nu oferă imediat o imagine recognoscibilă, iar floarea-soarelui poate fi distinsă abia prin textura care construiește reprezentarea pe material. Imaginea este acolo, dar nu se desprinde cu ușurință de fundal. Privirea trebuie să insiste pentru a putea vedea ceea ce se află deja în fața ei. Poate că aici apare una dintre limitele vederii: nu tot ceea ce avem în față devine și vizibil. Uneori, tocmai apropierea excesivă de detaliu ne face să pierdem imaginea întreagă. Adrian Ganea urmărește granița din ce în ce mai instabilă dintre ficțiune și realitate materială, trecând între sculptură, animație digitală și scenografie. Tehnologia nu este tratată ca un instrument neutru, ci ca o forță care participă la producerea unor noi forme de percepție și chiar a unor noi forme de realitate.

În ceea ce privește Ocean Size a lui Dan Beudean, delimitările apar într-un spațiu familiar. În practica sa artistică, Dan Beudean estompează zona dintre cotidian și straniu în lucrări în care mitologia, anxietatea ecologică, violența istorică și tensiunile politice coexistă fără o ierarhie clară. Ocean Size prezintă o baie: faianță, cadă, instalații sanitare și corpul unei persoane. La prima vedere, avem suficiente elemente pentru a identifica imediat locul. Rosturile dintre plăci trasează linii orizontale și verticale, marginea căzii introduce o altă direcție, iar obiectele sanitare și contururile corpului contribuie la organizarea imaginii. Spațiul este astfel construit printr-o serie de repere foarte clare. Și totuși, imaginea nu este complet confortabilă. Corpul, fragmentat în interiorul cadrului, iar poziția sa produce o ușoară dezorientare. Nu este dificil să spunem unde ne aflăm, dar identificarea locului nu rezolvă tot ceea ce vedem. Baia rămâne o baie, iar elementele care o compun rămân recognoscibile, ceea ce se modifică este raportul nostru cu această familiaritate.

Simona Runcan introduce în expoziție o altă temporalitate. Despre podoabe (On Adornments) realizate în perioada 1978–1979, sunt desene în pastel pe hârtie, iar prezența lor într-o expoziție care adună practici contemporane face ca problema geometriei să poată fi urmărită și retrospectiv. Serialitatea, repetiția și procesul conturează un echilibru fragil, o mișcare continuă încremenită în cele din urmă pe foaie. Formele se succed și se reiau, iar repetiția nu produce o imagine statică, ci păstrează impresia unei mișcări care continuă dincolo de momentul în care desenul a fost încheiat. În același timp, foaia fixează această mișcare într-un anumit punct, transformând procesul într-o imagine.

În textul curatorial, Daniela Custrin pornește de la modernism și de la asocierea formelor geometrice cu ideea de ordine, raționalitate și universalitate, pentru a arăta apoi că nicio formă nu este cu adevărat neutră, fiind întotdeauna produsă în interiorul unui context istoric și social. Formele geometrice sunt atât de simple, încât tocmai această simplitate le face extrem de disponibile. Le transformăm în semne, în măsurători, în limite și în instrumente de orientare, uneori fără să mai conștientizăm că o facem. Forma geometrică ajunge astfel să fie omniprezentă. În ceea ce privește linia, aceasta poate fi dreaptă, segment de dreaptă, semidreaptă, curbă sau frântă. Poate apărea ca semn, contur, limită, structură sau urmă. Simplitatea ei nu îi restrânge posibilitățile, ci pare să le multiplice.

Am vrut să urmăresc expoziția pornind chiar de la titlul ei și am întrebat ce poate face o linie. Nu am vrut să caut un singur sens al acesteia, ci să urmăresc ce se întâmplă atunci când este pusă în uz în șase practici artistice diferite, cu preocupări, întrebări și manifestări distincte. Recunosc faptul că nu am căutat, într-adevăr, un răspuns, pentru că știam de la bun început că acesta nu există. Am vrut să pornesc pe acest traseu și să mă uit la lucrări prin intermediul liniei, atât în instanța sa de figură geometrică, cât și ca metaforă a felului în care societatea funcționează. Totuși, am găsit un punct comun în toate cele șase instanțe prezentate și, astfel, fără să vreau, am un fel de răspuns la întrebarea de la care am pornit. O linie poate fi întreruptă și poate fi estompată, așa că, într-adevăr, deși este mascota ordinii și a delimitării, linia se destabilizează destul de ușor. //

*A Line in Use este un proiect inițiat de Galeria Ivan și realizat în colaborare cu Fragment Gallery, New York, cofinanțat de ICR prin intermediul programului Cantemir, 2026