Un roman aproape suprarealist

Realitatea românească din 2024 o luase pe un drum șocant și tributar în mod evident unor fenomene nerezolvate din ’89 încoace. Dacă îl citim în 2026, impresia e și mai puternică, a unei realități care tot derapează, în forță.

 Aproape totul este invers în acest scurt roman față de majoritatea romanelor care apar în zilele noastre: structura realității, personajele, stilul. Scris la persoana I, romanul șochează, dar fără a-l îndepărta pe cititor, ci dimpotrivă, captându-l tocmai prin insolit. Eroul narator are în jur de 30 de ani, când spune că mai are un pic și îi împlinește, când că i-a împlinit deja, ceea ce face fluid și timpul. Locuiește împreună cu părinții săi și cu un frate mai mic, retardat mintal, în casa parohială a unui sat (tatăl e preot). Nu e limpede unde se situează satul, dar câteva indicii ne duc în cele din urmă cu gândul la ultimii ani ai lui Ceaușescu.

Nu este un roman doar despre comunism, deși găsim niște fenomene tipice dictaturii comuniste. Nu este un roman de dragoste, deși ceva care seamănă cu dragostea există între erou și Ninia, o fată ciudată, care fumează mereu. Dar ciudățenia e una dintre trăsăturile care îi caracterizează pe toți și toate în acest roman!

Detaliile realiste se împletesc firesc cu detalii extraordinare, adică în afara a ceea ce considerăm a fi reglat de niște norme, astfel încât romanul ne duce cu gândul la suprarealism. Rațiunea și logica sunt rare, cititorul are acces la fluxul conștiinței eroului narator care are o identitate confuză. Aflat în jurul vârstei de 30 de ani, acesta nu s-a maturizat și se comportă în mod haotic. Când pare că se joacă aiurea prin curtea casei, când devine brutal începând totuși să lucreze ceva, și anume să fie profesor la școala din sat. Când îl dor dinții cumplit dar fuge la propriu de pe scaunul dentistului, când îi place să poarte steagul la înmormântări și să bată la tobe la nunți, deși nu are ritm. În fine, când pare îndrăgostit de Ninia și e – în felul lui – romantic, când devine informatorul milițianului satului, Mîrza, și e responsabil de o minciună la adresa lui Ionică, acuzat pe nedrept că are bicicletă și nu o declară: „Mîrza își scosese bastonul de cauciuc și (…) îi dădea din greu peste spate, l-a lovit și cu picioarele, îl vedeam transpirând de la atât efort. Ionică nu mai scotea niciun zgomot. Până la urmă s-a ridicat și a semnat hârtia (…) Boule, scăpai și fără bătaie, și fără amendă dacă recunoșteai de la început. Boule! Zi mersi că nu te-am băgat la zdup pentru furt, dobitocule!”, îi strigă Mîrza. Deși Ionică nu are bicicletă…

Nu există intrigă, o desfășurare epică, iar capitolele sunt intitulate după anotimpuri, din care însă lipsește primăvara. Rostogolirea unor gesturi zilnice e mecanică, fără speranța unei înnoiri, a unei schimbări. Practic, singurul lucru care se va întâmpla va fi nunta eroului cu Ninia, cea șchioapă, în dezacordul total al mamei eroului. Dar va schimba ea ceva, după cum are loc?

Această însurătoare nu pare să marcheze maturizarea eroului sau alte schimbări în viața comunității sau a familiei preotului. Ceea ce, la final, aduce o breșă în lumea care se mișcă monoton ca într-un cerc este Revoluția. Care e privită la televizor și care mai degrabă îi sperie pe eroi, în loc să îi bucure: „Nu-i bine, nu-i bine deloc, ascultați ce vă spun eu”, spune mama eroului, îngrozită. „Vai, vai, fac o omletă, ce să fac altceva?”, conchide ea ieșind din cameră.

Deci abia la finalul romanului, din perspectiva coborârii realului în lumea halucinantă pe care ne-a descris-o eroul narator, dăm o interpretare ciudățeniilor din care e alcătuit satul și familia preotului. Lumea răsturnată, aiurea, haotică, și chiar bolnavă, în care unele lucruri  par de-a dreptul halucinații, este o lume captivă.

Astfel, animalele stranii, nenumite, ale Niniei, care sunt ușoare ca pufuleții și care „nici lapte nu dau, nici casa n-o apără, carnea nu le-o poți prăji”, dar care o însoțesc pe fată peste tot, devin o anomalie. Și nu e singura. Prin sat fuge o femeie foarte înaltă, cu părul roșu, pe care nimeni nu o cunoaște, de care toți se feresc și care strigă după un iepure. Periodic, sătenii se uită cu mirare la un șir de camioane negre care traversează satul după miezul nopții și se duc spre pădure. Tot din când în când, râul aduce cadavre descompuse, oameni morți nu se știe unde, nici cum. Dornici de a vedea un meci de fotbal internațional, „de la bulgari”, niște săteni se urcă cu un televizor și o antenă pe un deal. Fără rezultate. Contururile realității se deformează, deci, și apar distorsiuni și mistere, dar ele sunt descrise cu naturalețe de către eroul narator.

Cruzimea e una dintre trăsăturile eroului narator, ceea ce îl face antipatic cititorului. Eroul se poartă urât cu fratele său retardat (legat, de altfel, cu sfoara, de picior, ca să nu fugă din curte), îi chinuie pe copiii de la școală cu ore de PTAP („Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei”, pentru cine nu știe), în care îi obligă să dirijeze circulația inexistentă din fața școlii, se distrează răutăcios pe seama altora, bate găinile și devine delator pentru milițianul Mîrza. Este el conștient că face rău? Nu avem răspunsul la această întrebare. Ceva înclină spre ideea că însuși eroul narator e un fel de idiot, cel puțin faptul că, la vârsta lui, găsind într-un roman polițist (ascuns de tatăl său) fraza „domnișoară, nu vreți să ne tutuim?”, el crede că e vorba despre o invitație la a face sex și asta îi spune Niniei în noaptea nunții. Apoi, umorul negru cu care tratează totul e și el un indiciu.

Cel mai simpatic personaj este tatăl eroului, preotul, care e pasionat de romane polițiste și care aduce salamuri și sticle de Pepsi de la o rudă, Virgil, de la oraș, delicatese pentru care e bătut de Mîrza, în ciuda faptului că îi dă și acestuia o parte din cele interzise. Mama eroului e o femeie care se plânge în permanență că s-a măritat cu preotul, când ar fi avut partide mai bune, și o ocărăște pe Ninia și animalele ei, și le alungă cu bățul. Sălbatică, aproape ca toți ceilalți săteni. În schimb, mama Niniei e o enigmă, ea nu participă la nunta fiicei, privește ceremonia de la biserică doar printr-un geam mic. Pare lovită de un stigmat: ori e nebună, ori e prostituată.

Viața familiei eroului se învârte, cum am spus, într-un cerc în care așteaptă ba o înmormântare, ba o nuntă sau un botez, dar mult mai dese sunt înmormântările, prilej cu care se întâmplă totuși ceva.

Viața satului din Parohia te poate duce cu gândul la romanele Hertei Müller în care e descris un sat bănățean din comunism (Omul e un mare fazan pe pământ), în care timpul pare că s-a oprit și precaritatea cotidianului se unește cu o tristețe profundă, în care personajele sunt dezumanizate, ciudate și rigidizate într-un comportament deviant. Sexualitatea e animalică în acest decor, iar de la modul în care se autosatis­face eroul și până la noaptea nunții alături de o Ninia inertă, care trebuie neapărat să păteze cearșaful cu sânge, arătat apoi ca un trofeu nuntașilor, sentimentele pozitive nu prea au loc în viața personajelor.

Și totuși, deși nu e o lectură confortabilă, cititorul nu este îndepărtat nici de ciudățenii, nici de asprimea acestei vieți dintr-un sat oarecare din anii ’80. Autorul ajunge la niște trăiri esențiale pe care le surprinde și în care publicul se poate regăsi. Ceva din urâtul și lipsa de speranță existențială de dinainte, dar și de după ’89 este exprimat foarte atent în acest roman. Stilul e simplificat, frazele sunt destul de scurte, dar cu impact, dialogurile sunt reduse, dar au forță, și dacă ar fi să comparăm romanul cu o creație vizuală, acesta ar fi un desen în cărbune, minimalist, precis. Singurul episod neverosimil e cel în care Mîrza vrea să aducă de la oraș un alt preot, iar sătenii se solidarizează cu tatăl eroului narator într-un mod imposibil pentru anii ’80: îi simulează milițianului Mîrza o înmormântare în care intră și un ritual păgân, cu jupuirea de vie a unei oi, îl bat și îi alungă și pe protopop, și pe preotul nou, fără ca asta să aibă vreo consecință.

Ciudățeniile din roman pot fi interpretate, în fine, ca anomalii dintr-o lume strâmbă, dezaxată; cititorul resimte multe emoții în fața unei lumi care trimite la cea de dinainte de ’89 (dar și după) și care prezintă, în plus, accente ieșite din comun, absurde.

Parohia creează un univers înfricoșător, dar fascinant. Iar talentul liric al autorului face dovada unei capacități creatoare care preia ceva din poezie, dar nu rămâne la nivelul ei. //