Filmul Fjord: limita de la care începe celălalt

Fjord, noul film al lui Cristian Mungiu, pare la prima vedere o poveste despre o familie românească mutată în Norvegia și despre un conflict cultural care escaladează până în instanță. Privit însă din perspectivă metaforică, nu realistă, filmul vorbește despre ceva mai vechi și mai universal: despre frica noastră de ceea ce nu putem înțelege și despre confortul periculos al certitudinilor. Mihai și Lisbet Gheorghiu, un cuplu creștin conservator cu cinci copii, se stabilesc într-o comunitate norvegiană izolată; când pe Elia, fiica lor mai mare, apar vânătăi, școala și serviciile de protecție a copilului intervin, iar familia ajunge într-un proces care dezgroapă nu doar un posibil abuz, ci și modurile în care o societate își protejează propriile dogme.

Filmul nu oferă o sentință simplă. Nu spune că părinții au dreptate doar pentru că sunt credincioși și nici că statul norvegian are dreptate doar pentru că acționează în numele copiilor. Fjord arată cât de ușor ne refugiem în roluri gata făcute — de salvatori, de victime, de părinți exemplari, de copii răzvrătiți, de cetățeni responsabili — și cât de greu este să privim un om concret, în complexitatea lui, fără să-l reducem la o categorie.

Elia și Noora (foarte convingătoarele Vanessa Cevban și Henrikke Lund-Olsen) sunt însă figurile centrale ale filmului. Elia, adolescenta româncă, crește într-o lume în care regulile sunt clare, ierarhiile sunt firești, iar ascultarea pare o formă de iubire. Noora, fiica vecinilor, este prezentată ca o adolescentă dificilă, rebelă, într-o societate care se pretinde deschisă, dar care îi cere și ea să se conformeze — altfel decât o cere familia Gheorghiu.

Prietenia dintre cele două adolescente nu este un episod decorativ, ci locul în care filmul își testează teza cea mai importantă: că întâlnirea cu celălalt poate tulbura certitudinile, dar poate și vindeca. Noora nu se apropie de Elia pentru că înțelege religia ei sau pentru că aprobă regulile casei Gheorghiu. Elia nu se apropie de Noora pentru că îi împărtășește libertățile. Se recunosc însă în nevoia de a fi văzute ca persoane, nu ca reprezentante ale unui sistem, ale unei familii sau ale unei crize sociale. Noora stă în fața ferestrei, ademenind copiii români să iasă din capsula coercitivă a casei lor. Dar sensul acestor scene e mult mai profund. Fiecare dintre noi știe sau speră că undeva, afară, există cineva care așteaptă să ne scoată din colivia autoreferențială a existenței închise în certitudini. 

Într-o lume în care adulții vorbesc despre cele două fete în termeni de risc, de educație, de drepturi, de tradiție ori de progres, ele încearcă, simplu, să fie prietene. Iar această prietenie devine o formă de rezistență. Nu rezistență politică, ci rezistență umană: refuzul de a accepta că diferența dintre ele le face incompatibile.

Åke (interpretat de Oyvind Venstad Kjerksrud), tatăl lui Mats, este o altă prezență esențială pentru poveste. Bătrân, bolnav, dependent, el ocupă în film un spațiu pe care societățile moderne îl tratează adesea cu rușine: pe cel al fragilității. Nu mai produce, nu mai decide, nu mai poate susține o poziție publică. Și tocmai de aceea este martorul ideal al ipocriziei celor din jur.

Lângă el, discursurile despre autonomie, progres și normalitate își pierd o parte din strălucire. Bătrânul nu cere să fie „înțeles” în sens abstract. Cere să nu fie abandonat. El aduce în film o altă idee despre siguranță. Nu siguranța normei, a regulii, a identității naționale ori religioase, ci siguranța fragilă a legăturii: cineva să fie acolo, să te vadă, să-ți răspundă.

Mia, avocata și vecina familiei Gheorghiu, este personajul prin care filmul își pune cea mai incomodă întrebare: ce înseamnă să aperi pe cineva pe care nu îl înțelegi pe deplin? Mia nu este o militantă pentru valorile familiei Gheorghiu. Nu împărtășește neapărat credința lor, nici metodele lor educative. Dar acceptă să le apere, pentru că înțelege că dreptatea nu poate funcționa doar atunci când apărăm pe cei care ne seamănă. Pentru ea, apărarea nu înseamnă să declare că totul în casa Gheorghiu a fost bine. Înseamnă să ceară ca adevărul să nu fie înlocuit de o narațiune convenabilă. Să nu confundăm protecția copiilor cu pedepsirea diferenței. Să nu confundăm normele sociale cu adevărul moral.

Într-o poveste dominată de instituții — școala, serviciile de protecție, poliția, instanța, biserica —, Mia reprezintă o formă rară de autoritate: aceea a celui care ascultă înainte de a judeca.

Fjord este, în fond, un film despre seducția stereotipului. Românul poate fi privit ca înapoiat, fanatic, periculos. Norvegianul poate fi privit ca rațional, civilizat, caricatural de protector. Creștinul conservator poate fi etichetat drept abuziv. Funcționarul statului poate fi văzut drept un birocrat fără suflet. Fiecare dintre aceste imagini are o nuanță de adevăr, dar niciuna nu este adevărul.

Stereotipul ne liniștește pentru că ne scutește de efort. Ne este mai ușor să alegem o etichetă. Iar odată aleasă, eticheta devine zid.

Filmul arată cum această nevoie de siguranță se transmite și copiilor. Adulții nu doar îi protejează, ci îi și programează: le spun ce este normal, ce este rușinos, ce trebuie temut, ce trebuie respins. Dar copiii nu sunt doar decorul emoțional al adulților; ei sunt cei care, prin joc, curiozitate și nevinovăție, testează granițele pe care părinții le-au tras în jurul lor.

Ei provoacă, în același timp, o imagine a lumii în care prietenia nu cere permisiunea prejudecăților. Învață că vecinul nu este mai întâi „altfel”, ci pur și simplu cineva cu care poți împărți o după-amiază, un secret, o teamă. Iar această lecție, aparent banală, devine profund politică: modul în care copiii se raportează la diferență anunță felul în care societatea va ști — sau nu va ști — să locuiască împreună.

Fjord ne amintește că educația nu se face doar în școală, ci și în privirile pe care copiii le citesc pe fețele adulților.

Pelicula e traversată de linia melodică din Amazing grace  – care își recapătă un sens în cotidian, e scăldat în lumina misterioasă și translucidă a iernii norvegiene oglindită de apă și de zăpadă (extraordinar puse în cadre de Tudor Panduru). Natura neclintită e martor cosmic al agitației mereu efemere a destinelor umane. Nimic nu e strident și nimic nu este explicat mai mult decât trebuie. Frigul e lăsat să vorbească, liniștea, să devină un actor, iar gesturile cele mai mici — o privire reținută, o ușă închisă prea blând, un sărut furat — să spună tot ce nu poate fi rostit.

Cristian Mungiu construiește cu precizia și minuțiozitatea sa caracteristice o poveste în care fiecare personaj are dreptate și, în același timp, greșește. Părinții vor să-și protejeze copiii; societatea vrea să-i protejeze de părinți; iar copiii, prinși între două lumi, rămân cei mai expuși. Nu există monștri, doar oameni care cred că acționează pentru bine. Iar tocmai această lipsă de poziționare face filmul dureros: pentru că ne recunoaștem în fiecare tabără, chiar și atunci când am vrea să nu o facem.

Ansamblul de actori e ghidat cu aceeași remarcabilă atenție la nuanțe de către regizor. Cuplul Sebastian Stan (Mihai Gheorghiu), interpretând cu măsură perfectă și patos reținut un părinte sever, îndoctrinat, dar plin de dragoste pentru copii, Renate Reisve (Lisbet Gheorghiu) – interpretă de o rară subtilitate și intensitate a mamei supuse unei puteri dincolo de ea, dar protectivă în absolut cu cei din cuibul pe care îl îngrijește, e pus în fața cuplului norvegian. Mats și Mia (Markus Scarth Tonseth, Anne Kokkinn) construiesc în film o relație în care lucrurile nespuse, conveniențele acceptate, diferențele de opinie zac toate sub cupola fixă a unei alegeri de viață în care confruntarea de orice fel nu este o opțiune.

Profesoara (Thea Boring Lande), reprezentanta Protecției Copilului (Erin Dorit Petersen) și avocatul acuzării (Christian Rubeck) reușesc să nu pară caricaturi ale unor principii, ci victime ale datoriei față de propriile convingeri, pe care le aplică uneori mecanic, așa cum le-au și integrat.

Decorul norvegian nu este doar un peisaj, ci o stare sufletească. Apa neagră, gheața, munții tăcuți și casele aproape unele de altele formează o geografie a singurătății. Într-un asemenea decor, apropierea dintre oameni pare un act de curaj. Fjord ne amintește că iubirea nu este doar un sentiment, ci și o muncă: de a te deschide, de a-ți asuma neînțelegerea, de a accepta că celălalt nu va fi niciodată complet al tău, complet ca tine.

Filmul Fjord ne spune că omul poate ieși din izolare, poate sparge gheața din jurul inimii, poate alege contactul în locul siguranței solitare. Aceasta este frumusețea: o relație cu celălalt nu ne promite fericirea, dar ne scoate din zona de confort. Ne învață să fim liberi cu adevărat.