Cinci ani în Irakul lui Saddam Hussein

Remarcabilă și fascinantă lunga experiență^[1], de cinci ani, a lui Emil Sîrbulescu, traducător și fost profesor de limba engleză în Craiova, într-unul dintre șantierele contractate de Irakul lui Saddam Hussein^[2] României lui Nicolae Ceaușescu în anii ’80. Așa cum bine se știe, cei doi dictatori au întreținut relații strânse, având multe lucruri în comun (iar grandomania nu este elementul cel mai neînsemnat). A doua notă comună – amândoi au avut parte de morți violente (unul spânzurat, celălalt ciuruit de gloanțe). Experiența avută în preajma și în interiorul șantierului care a dus la operaționalizarea unei fabrici de ciment, în deșertul Al Quaim, în apropierea graniței cu Siria (închisă în anii 1980 în mod oficial, căci cele două regimuri tiranice Baas se certaseră) îi oferă lui Emil Sîrbulescu ocazia de a descrie, cu un excelent simț al umorului și al observației, un microunivers românesc format din aproximativ 2.000 de suflete,  transportat la mii de kilometri de casă, dar care păstrează toate tușele și tarele regimului ceaușist, caracterizat prin exploatare (diurne bine dijmuite) și corupție generalizată. De la directorul general până la ultimul șofer (toți încearcă „să se descurce”, toți iau mită, toți vor „să se mai scoată” pe lângă salariu, căci toți se știu înșelați de Stat), ciubucăreală extinsă, trafic de produse aduse din Irak, revândute în țara care suferea de foame, după ce vameșii de la Otopeni aplicau tariful lor, supraveghere (pașapoartele erau reținute și încuiate, ca nu cumva ca muncitorii, de facto ostatici în Irak, să fugă în Vest, adică în Turcia), turnătorie, îndoctrinare (chiar și în plin deșert), paranoia. Imaginea perfectă a unui regim cangrenat în esența lui. Și care își exporta cangrena prin aceste șantiere, prezente nu numai în Irak, dar și în Libia sau Siria.

Fiind amplasat în colțul vestic al Irakului, războiul cu Iranul apare pe fundal, dar dovedește nebunia criminală a dictatorului de la Bagdad (cel care l-a început), război care a făcut aproximativ 400.000 de victime de ambele părți, fără ca granița comună să se modifice cu un kilometru! Atunci când a trăit la Bagdad, Emil Sîrbulescu a fost martorul mai multor bombardamente iraniene asupra capitalei lui Saddam Hussein. Puțin probabil să fi existat vreo familie extinsă din România care să nu fi avut un reprezentant (considerat ultranorocos) care să nu fi muncit prin deșerturile arabe. Ce s-o fi ales cu toate aceste mărețe obiective industriale, în niște țări care în ultimii 30 de ani au cunoscut „n” războaie (civile sau nu – Irakul a invadat Kuweitul, dar a și fost invadat și ocupat de americani, în cea mai stupidă și costisitoare aventură post-9/11 pentru Statele Unite) devastatoare, este greu de spus. Ar fi o teză de doctorat pentru un arabist.

Autorul recunoaște că „mulți români lucrau la particular ca să strângă bani și recurgeau la tot felul de artificii ca să trimită în țară bani sau alte produse de vânzare (...) Studenții irakieni erau la mare căutare. Restricțiile și constrângerile generaseră un întreg sistem subteran de eludare a legii în care unii câștigau, alții pierdeau”. Cui pe cui scoate – se poate aplica acest proverb în cazul a doi muncitori români care furaseră două aparate de aer condiționat și le vânduseră unor localnici, episod savuros care era cât pe ce să se finalizeze tragic pentru cei doi români. Incidentul minor a avut loc în timpul stării de război, iar furtul aparatelor a fost comis dintr-o unitate supravegheată militar. Cei doi riscau pedeapsa cu moartea, dar în final au fost condamnați la câțiva ani de închisoare în teribilul penitenciar Abu Ghraib, construit la aproape 30 km vest de Bagdad, un loc celebru, în care regimul tortura și ucidea impenitent. Cei doi au avut noroc fiindcă au fost incluși într-un aranjament între cele două regimuri – studenți irakieni, fii ai unor nomenklaturiști irakieni importanți, fuseseră prinși la București cu afaceri necurate. Cele două regimuri tiranice au convenit asupra unui schimb reciproc avantajos, fără publicitate.

O altă constatare – având în vedere regimul greu de viață, la temperaturi de nesuportat pentru români (și 50 de grade Celsius), cei mai mulți fără familii, rămase zălog regimului acasă, microsocietatea română consuma foarte mult alcool. Practic nu este vreun capitol al amintirilor în care să nu apară una-două sticle de whiskey, berea locală sau belgiană, coniacul Tomis, țuica adusă din țară sau rachiul fabricat de români pe plan local, în mod ilegal, din smochine fermentate. Singurul român care pare a bea mai puțin era Karol, șoferul directorului ARCOM^[3] de la Bagdad, de origine maghiară, care era foarte prudent și nu conducea noaptea, când era mai răcoare. Notă suplimentară – mașinile pe care le aveau românii la dispoziție, în deșertul Irakului, nu erau dotate cu aer condiționat! Nu-i de mirare că partea irakiană a fost contaminată de acest consum, puțini fiind irakienii cu care românii interacționau care nu serveau, la rândul lor, alături de frații români, în ciuda restricțiilor dure ale islamului.

Sistemul ceaușist era draconic: „Toți lucrătorii, de la director până la ultimul muncitor necalificat, aveau voie să economisească oficial 50% din diurnă. Banii erau reținuți direct de serviciul financiar, iar pentru suma totală economisită se obținea un voucher cu care se puteau face cumpărături la magazinele specializate sau de la oricare magazin cu plata în valută, pentru turiști (așa-numitele shopuri- n.m.^[4]). Se făceau economii stricte, de cele mai multe ori de la alimentație, iar munca în particular nu făcea decât să ajute, cu toate riscurile”. Cum se proceda? Muncitorul constructor era angajat la negru de irakieni, pentru a ridica sau extinde o casă/anexă, soluția fiind mai convenabilă din punct de vedere financiar decât să se apeleze la serviciile unei firme oficiale. Românul muncea și în timpul programului, fiind pontat de superior în schimbul unei mite, sau după program, dacă omul mai avea putere. Lucrând la negru, unii irakieni îi înșelau pe români și nu îi plăteau, la final. Muncitorii români nu aveau la cine să apeleze pentru a depune reclamație. Regimul irakian a apelat masiv la expertiza străină pentru a dezvolta țara, profitând de rețeta din petrol, care permitea finanțarea acestui efort masiv de dezvoltare, în ciuda războiului de poziții cu Iranul.

Cea de a doua parte a memoriilor se constituie într-o relatare a călătoriilor pe care familia Sîrbulescu le-a făcut prin Irak, timp de cinci ani, pe urmele tuturor numeroaselor civilizații antice care au lăsat urme arheologice, de la Mosul, Kirkuk (în nordul kurd), Falluja, Ninive până la orașele sfinte ale șiiților, Sinjar-ul sau orașul antic Hatra, care a fost asediat, fără succes, chiar de împăratul Traian. Demn de subliniat este efortul acestor oameni curioși, fiindcă, de regulă, plecau din incinta șantierului dis-de-dimineață, când era mai răcoare, și se întorceau târziu în noapte, numai în cazuri rare permițându-și cazări în hoteluri mai ieftine. De-a lungul acestor peripluri, micul grup de români curioși^[5] a întâlnit și un grup de beduini, care i-a întâmpinat cu celebra ospitalitate arabă, au pus rapid masa, liderul a venit rapid etc. Bărbații erau înarmați cu pistoale și au mărturisit că pentru ei nu există graniță care să le oprească libera circulație. „Deșertul este al lor.”

Ultima parte a memoriilor o reprezintă amintirile despre vechiul Bagdad, vestita metropolă din întreaga lume arabă, un mare centru al științelor și culturii arabe, destul de apropiat de cel din timpul regatului irakian interbelic, multinațional și destul de tolerant, înainte de a fi cuprins de nebunia anilor 1990 și 2000. În Bagdad locuia inclusiv o însemnată minoritate asiriană creștină, mult mai veche decât arabii. De altfel, autorul participă la o nuntă asiriană în Bagdad, remarcând exotica limbă pe care o vorbeau, veche de mai bine de trei mii de ani. Aramaica este limba pe care a vorbit-o Isus Hristos. Această minoritate, care număra doar un milion de vorbitori și care își avea originea în Mesopotamia antică, a fost spulberată de valul de instabilitate și fanatism care a măturat Irakul după anul 2003, care marchează invazia completă a Statelor Unite, fiind ținta atentatelor și asasinatelor sectare. În prezent, numai 300.000 de asirieni ar mai trăi în Irak, restul alegând exilul, pentru a supraviețui fizic. O altă tragedie s-a consumat după ce Statul Islamic a cucerit fulgerător nord-vestul Irakului și estul Siriei – genocidul comunității yazide din zona Sinjar, vizitată de altfel de Emil Sîrbulescu. O jumătate de milion de yazidi au fost obligați să fugă spre Kurdistan, în timp ce între 2.000 și 5.000 au fost uciși de fanaticii Statului Islamic, în ceea ce comunitatea internațională a decretat a fi un genocid etnic.

Paradoxul cărții este altundeva – în comparație cu Irakul de după 1991, cel descoperit și descris de finul nostru observator, care resimte o simpatie nedisimulată față de civilizația milenară arabă, dar și față de irakienii de rând, supuși și ei vitregiilor istoriei, Irakul lui Saddam Hussein din anii ’80 pare, în pofida războiului cu Iranul și a dictaturii, o oază de stabilitate, oarece toleranță față de celelalte minorități (nu și cea evreiască, obligată să emigreze în Israel) și prosperitate. Cert este că actuala populație a Irakului s-ar ridica la 47-48 de milioane de oameni, în ciuda tuturor războaielor și violențelor care au ucis sute de mii de irakieni. Asta și pentru că, spre deosebire de români, irakienii sunt adepții familiei numeroase. Tradiționale, dar și numeroase.

 ****

1. Emil Sîrbulescu Cinci ani in Irakul lui Saddam Hussein, Editura Humanitas, 2023.

2. Vezi și articolul https://revista22.ro/cultura/sa-vorbim-despre-dictatori-si-dictaturi

3. ARCOM (Antrepriza Română de Construcții-Montaj București) înființată în 1969.

4. Când eram copil, nu am avut ocazia să intru în vreunul, pentru că părinții nu au deținut nicio urmă de valută.

5. Uriașa majoritate, în mod previzibil, era interesată mai degrabă de bani și agoniseală decât de culturile antice.