Pe aceeași temă
Oamenii fericiți sunt cei care știu care sunt limitele acțiunilor lor asupra lumii care îi înconjoară. Fraza de mai sus pare, la prima vedere, o vorbă de morală veche, o idee bună de pus pe lista clișeelor confortabile. Citită însă cu atenția pe care o datorăm lucrurilor esențiale, ea se dezvăluie drept o definiție discretă, dar fermă, a maturității: fericirea nu înseamnă iluzia de a putea face orice, ci luciditatea de a înțelege până unde are sens să acționezi.
Trăim într-un prezent agitat, care confundă adesea libertatea cu absența oricărei frâne. Ni se repetă obsesiv că totul este posibil, că orice dorință merită o satisfacție imediată și că orice obstacol este o nedreptate ce trebuie înlăturată. Însă omul fără limite nu devine mai liber, ci devine, treptat, prizonierul propriilor impulsuri. Își pierde acea capacitate critică de a distinge între ceea ce poate face și ceea ce ar trebui să facă.
Aici, cred eu, intervine acea busolă interioară pe care nicio instituție nu o poate instala cu forța în noi: conștiința. Ea nu răspunde la sondaje, nu se pliază pe tendințele momentului și refuză formulele de conveniență. În momentele de zgomot colectiv, ea întreabă, în tăcere: Este corect? Este adevărat? Rămân om după ce fac asta?
Când această busolă este solidă, regulile încetează să mai fie percepute ca niște constrângeri exterioare sterile. Ele devin chiar arhitectura prin care o comunitate își protejează demnitatea. Legea nu mai este doar un text abstract, aplicat de la distanță, ci și un pact colectiv trăit — promisiunea că nimeni nu va fi sacrificat pentru comoditatea altora și că puterea nu se va transforma în abuz doar pentru că îi este la îndemână.
Tragedia apare atunci când societatea păstrează regulile, dar cei chemați să le dea viață și-au pierdut orientarea morală. Atunci legea nu mai protejează, ci se tranzacționează. Autoritatea nu mai servește interesului comun, ci unor mize conjuncturale. Iar omul care mai crede în corectitudine descoperă, cu o firească amărăciune, că trăiește într-un sistem în care onestitatea pare un dezavantaj, iar compromisul facil — o condiție de supraviețuire. Este forma cea mai obositoare de corupție: nu cea care fură resurse, ci cea care fură sens. Cea care transformă cinstea într-o excentricitate și cinismul într-o marcă de inteligență.
Și totuși, rezistența celor lucizi începe exact în acest punct. Fericirea și integritatea nu vin din euforia de a fi obținut totul, ci din liniștea de a ști ce nu ai face niciodată, indiferent de preț. Însă etica nu poate rămâne un discurs decorativ. Ea trebuie dovedită prin alegeri concrete, prin atitudini și prin capacitatea de a naviga tensiunile reale dintre oameni.
Am trăit recent o astfel de confirmare practică în cadrul grupului de lucru pentru caietele de obiective pentru teatrele metropolitane — o experiență profesională rară și revelatoare. Într-un context extrem de complicat, traversat de labirinturile prezente în realitatea comunității teatrale, de alegerile desfășurate în tensiune pentru senatul UNITER și de presiunea foarte mare a punerii în practică a FNT, un grup de femei cu personalități și identități profesionale puternice, cu convingeri nu întotdeauna identice, dar ghidate de aceleași valori etice, a reușit să finalizeze ceva esențial. Efortul a fost cu atât mai remarcabil cu cât, fiecare dintre noi, am fost implicate, în paralel, în alte proiecte de amploare. Formularea exemplară, de către Iulia Popovici și Mihaela Michailov, a caietelor de obiective cu definiții pe cât de clare, pe atât de nuanțate, completată și amendată de comentarii și conversații intense și nu mereu comode ale mele și ale grupului (Aura Corbeanu – UNITER, Corina Dragomir – Federația Teatrelor Metropolitane) a fost o excelentă mostră de profesionalism, dar și un exercițiu complex de etică profesională.
A fost, de altfel, pentru prima dată când un primar general face o asemenea propunere, de colaborare între un grup de experți și Direcția pentru cultură a Primăriei Municipiului București. Trebuie notat cu o steluță, de aceea, faptul că Ciprian Ciucu a dovedit reală bravură în a corecta rapid și eficient ilegalitatea interimatelor după o vreme atât de îndelungată.
Pentru grupul de expertiză dedicat caietelor de obiective a fost o muncă ce a cerut mult mai mult decât simplă competență tehnică. A cerut capacitatea de a păstra dialogul la nivelul așteptărilor de rigoare pe care mulți le clamează, dar puțini le practică. Desigur, și nu în ultimul rând, umorul tuturor a ajutat. S-a dovedit că se poate menține un schimb de idei chiar și atunci când pozițiile par ireconciliabile și că se pot găsi soluții juste pentru abordări contradictorii, fără capitulări și fără demagogie.
Grupul care a propus comisiile de concurs — din care au făcut parte, în afară de mine, Aura Corbeanu (UNITER), Doru Bem (FTM), ca observator, și Costin Zamfir (Direcția pentru cultură a PMB) — a traversat și el experiența complicată a selecției de pe o listă dată a celor care au răspuns în martie și iunie la apelul PMB. Dar responsabilitatea, în acest caz, este reprezentată mult mai mult de limitările regretabile ale listelor și de imprevizibilitatea candidaturilor pentru a evita orice conflict de interese. Autoritatea este vizată preponderent pentru asta. Atenția și hărnicia Direcției pentru cultură merită salutate .
Dincolo însă de perimetrul redus exemplului de față, experiența de mai sus m-a determinat să observ că mecanismele de diluare a răspunderii expun o patologie colectivă mult mai adâncă. Trăim într-un spațiu public în care responsabilitatea a devenit atât de difuză, de fragmentată și de pasată de la un eșalon la altul, încât a rămas un concept aproape vid. Când sistemele funcționează prost sau dau greș, reflexul colectiv nu mai este autoevaluarea etică sau asumarea unei griji nemijlocite, ci desemnarea precipitată a unor țapi ispășitori — victime de conjunctură menite să liniștească vremelnic indignarea publică — sau așteptarea pasivă a unor sentințe judecătorești definitive. Sub pretextul că „justiția trebuie să își facă datoria”, delegăm instanțelor judecătorești un rol pe care acestea nu îl pot și nu ar trebui să îl aibă exclusiv: acela de singur arbitru al conduitei noastre de zi cu zi. Asimilăm legalul cu moralul și ne deculpabilizăm comod în fața oricărei alunecări atâta vreme cât nu există o hotărâre penală de condamnare. În acest proces de externalizare a conștiinței, neglijăm tocmai legea morală din noi — acel filtru interior care ar trebui să funcționeze cu mult înainte ca un tribunal să fie sesizat. Amânăm discernământul etic până la ultimul verdict juridic, uitând că o societate care are nevoie de judecători pentru a-și defini bunul simț, decența profesională și simțul datoriei este deja o societate profund șubrezită.
Experiența de mai sus arată precis unde se întâlnesc cele două dimensiuni despre care vorbeam la începutul articolului: responsabilitatea individuală este o alegere personală, dar ea se manifestă și se salvează doar atunci când întâlnește o arhitectură instituțională pregătită să o găzduiască. Iar de această arhitectură suntem colectiv responsabili.
Etica nu este despre putere și nici despre cine emite ultimul adevăr. Este acel echilibru fragil prin care un grup înțelege că este unit de obiective și principii, nu de interese egocentrice sau de clan. Când regulile sunt clare, iar responsabilitatea nu este delegată retoricii, dezacordurile devin productive, iar colaborarea încetează să fie o vorbă frumoasă — devine o practică.
O societate începe să se vindece atunci când redescoperă că limitele nu sunt dușmanii libertății, ci însăși condiția ei de existență. Fără ele, libertatea degenerează în haos; cu ele, ea se transformă în răspundere. Iar această întâlnire între alegerea morală a fiecăruia dintre noi și regulile pe care le construim împreună nu este altceva decât un exercițiu concret de democrație aplicată — poate ultima formă autentică de curaj pe care o mai putem exersa în fiecare zi în lumea de azi.
