Fragilitatea și puterea

Ioana Maria Stăncescu e redactor la emisiunile în limba franceză de la Radio România Internațional și a debutat târziu, așa cum s-a întâmplat și cu alți romancieri-prozatori, lucru care, de cele mai multe ori, când e vorba de roman, e în favoarea calității acestuia.

Dacă din anii 2000 încoace s-a tot înmulțit numărul femeilor care au debutat în proză, printre acestea Ioana Maria Stăncescu este o autoare aparte. Romanul ei de debut e un roman de dragoste, în vremuri în care genul acesta a dispărut (cu excepția romanului Dragostea, chiar ea al Corinei Sabău). În plus, Ioana Maria Stăncescu e o scriitoare care își propune să vorbească despre femei, o face abordând aspecte curajoase și nu, nu este feministă.

În romanul de debut, Tot ce i-am promis tatălui meu, eroina, Ada, este o femeie care află la 40 de ani că are cancer la sân. Divorțează, își crește singură copilul și, surprinzător în aparență, alege să reia legătura, după 20 de ani, cu un francez cu care avusese o idilă în tinerețe. Nu există detalii despre bărbat, el e desemnat prin inițiala F. și e numit „francezul”. Nu el e esențial, ci ceea ce e trăit cu el. Datele acestea ne duc imediat cu gândul la cartea scrisă de Annie Ernaux și Marc Marie, L’Usage de la photo, în care autoarea descrie relația senzuală pe care o are cu un bărbat mai tânăr, în timp ce face chimioterapie pentru cancer de sân. E șocant doar în aparență pentru că, logic vorbind, cum altfel poate fi înfruntat și combătut spectrul morții decât prin eros?

Relația cu francezul e una la distanță și textul pendulează permanent între trecut și prezent. Trecutul, în care, deși s-au întâlnit în două rânduri, Ada și F. nu au avut curajul să își asume o relație adevărată, și prezentul, în care a doua tinerețe și poate chiar boala nu mai lasă loc de ezitări. Între operație, ședințele de radioterapie și mastectomia parțială, Ada visează la întâlnirile cu F., când se duce la Paris și se văd câteva zile, iar dorul de bărbat și anticiparea revederii sunt trăite cu intensitate tot atât de mare ca întâlnirea propriu-zisă. Nu lipsesc detaliile despre ravagiile tratamentului și nici anxietățile profunde ale eroinei, care merge să vadă un psiholog. De salutat curajul eroinei de a exprima clar nevoia de a fi mai mult decât mamă, adică de a fi o femeie care se vrea iubită, dorită, chiar și bolnavă de cancer.

Ceea ce cucerește imediat cititorul este naturalețea cu care autoarea ajunge direct la esența trăirilor celor mai complicate, fără pudibonderie, cu îndrăzneala cu care ar trebui, de fapt, să fie descrise experiențele-limită din orice viață. Parisul e și el un personaj, oraș pe care tatăl Adei îi promisese că-l vor vizita împreună, dar care rămâne să fie „trăit” alături de francez, pentru că tatăl moare prematur. Un roman de dragoste, pur și simplu.

Al doilea roman, Tăcerea vine prima, reia o parte din datele romanului de debut: eroina, Dora, este o femeie divorțată, din București, care își crește singură fetița de 12 ani și care începe un fel de relație pe Facebook cu un bărbat, Toma, din Brașov, în timpul pandemiei.

De data aceasta, trecutul nu mai înseamnă un bărbat iubit la tinerețe, ci relația cu părinții și, mai ales, cu două femei din familia ei: mama și bunica. Romanul pune în scenă relații complicate între mamă și fiică, din două generații deja, dar și relațiile dintre bărbați și femei. Miron, bunicul, soțul Victoriei, bunica, a murit și nu a fost un soț și un tată prea bun. Dar la mormântul lui, mama Dorei îl plânge atât încât, la întrebarea fiicei de ce face asta, femeia răspunde: „Ce vorbă e asta? A fost tatăl meu. N-o fi fost el fără cusur, dar pe vremea mea părinții nu trebuiau să fie buni. Asta e o scorneală de-a voastră. Pe timpuri, era suficient să rămână în viață și să aibă ce să ne pună pe masă”. O mentalitate diferită față de parenting!

Tatăl Dorei o părăsește pe soția lui pentru o femeie mai tânără, iar soția rămasă singură se dedică total rolului de mamă. Vlad, soțul Dorei, pleacă și el pentru o altă femeie, dar Dora nu e distrusă. De fapt, nu prea îl iubise, se măritase repede, mai degrabă la presiunea familiei, iar marea ei iubire fusese în liceu, când a încercat să se sinucidă după ce a părăsit-o prietenul de atunci. Eroina principală se gândește că femeile din familia ei împart o moștenire în ceea ce privește relația cu bărbații. Ea e timidă, nu are curajul de a spune „nu” și face pe plac altora cu teama că va fi respinsă. Acționează după cum a fost educată de femeile din alte generații.

Această diferență între mentalități aparținând unei alte generații se menține și în prezent, când e vorba de relația Dorei cu fiica ei. Dora a fost un copil foarte cuminte, care nu a ieșit din cuvântul mamei, așa că fiica ei, care e puțin rebelă, o sperie. Nu vrea să o piardă și când îi constată dorința de independență, Dora o admiră: „…generația asta care știe ce vrea și care nu se lasă călcată în picioare, așa cum făceam noi”.

Mama Dorei își critică întruna fiica, iar aceasta știe să decodeze ce aude: „E felul ei de a rămâne la putere”, „Nu știu dacă mama simte nevoia să fie rea ca să nu fie slabă. Atât timp cât își bagă în cap că eu nu fac bine, ea e acolo să repare”. Privind către fiica sa, Dora se îndoiește întruna că e o mamă bună. Lipsa de încredere în ea se manifestă mereu, inclusiv în relația online cu Toma. Își calculează întrebările și răspunsurile către acesta de teamă să nu pară într-un fel sau altul. Ca și în cazul Adei, Dora iubește iubirea, adică să viseze la bărbatul de la distanță, pentru că așa nu există dezamăgiri: „…un lucru e cert: cât timp nu se petrece nimic, se poate petrece totul și abia asta este cu adevărat minunat”. Ca și în cazul Adei, Dora e foarte romantică și își declară nevoia de a fi văzută și iubită, fără complexe de vârstă sau boală.

Spuneam că autoarea nu e feministă pentru că nu reclamă putere în relația cu bărbatul, dimpotrivă, îl dorește „din neamul războinicilor”, vrea să fie protejată de el, iubirea e pentru ea hrană pură, iar mai importantă decât sexualitatea pare a fi nevoia de tandrețe. Faptul că bărbații sunt dezamăgitori e pus la egalitate cu educația pe care femeile au primit-o, aceea de a se pune pe ele pe ultimul loc și pe care mamele o transmit fiicelor lor.

Avem și aici o pendulare între trecut și prezent. Trecutul se duce în copilăria Dorei și sunt evocate cuplurile bunicul-bunica și mama-tatăl. Cea mai apropiată e familia directă de proveniență, iar atmosfera din casa părinților Dorei e una pe care femeia matură o privește cu tristețe: „La noi în casă tăcerea ținea loc de multe. Vorbele erau puține, măsurate, folosite de cele mai multe ori cu partea ascuțită înspre celălalt (…) Eu nu spuneam nimic pentru că nu mă întreba nimeni nimic, iar tata nu spunea nimic pentru că orice ar fi spus era greșit. Așa că problemele mamei erau, pur și simplu, fără ieșire”. Această mamă care nu a fost răsfățată de mama ei, apoi a fost părăsită de soț și și-a ascuns rănile devenind tot mai dură, e interpelată târziu, în viață, de fiica ei, Dora: „Să știi, mama, că nu lipsa de iubire a lui Mircea m-a aruncat în disperare, ci tăcerea ta, vălul de tăcere neagră ca de doliu cu care femeile din familia noastră își tot acoperă capetele să nu se știe, să nu se vadă, să nu se spună... De ce n-oi putea și tu să stai pe loc, să lași din mână sacoșele... și să mă iei în brațe, să te uiți la mine și să nu plângi, să nu mă cerți, să nu te vaiți, să nu te sperii, ci doar să mă legeni și să-mi spui că va fi bine? (…) vorbește cu mine, mama!... De ce nu vorbești cu mine, de ce nu vorbești cu nimeni?”. La capătul telefonului, mama Dorei plânge și tace.

Ioana Maria Stăncescu are nu doar curajul de a înfățișa aspecte inclusiv biologice ale condiției femeii, care, din diverse motive, au fost evitate până acum, dar și pe acela de a face elogiul feminității și al iubirii romantice într-o lume și o literatură tot mai pesimiste, individualiste sau resemnate în privința cuplului, o lume în care partenerii „se consumă” pe bandă rulantă sau preferă să nu mai intre în cuplu deloc. Eroinele principale din romanele Ioanei Maria Stăncescu sunt femei ale zilelor noastre, ca mod de viață, dar au sufletul de altădată. Un suflet care are nevoie de iubire ca de aer și pe care o trăiesc cu frenezie, cu dăruire totală, cu fantasme, cu timidități, dar și cu momente de îndrăzneală neașteptată, care provine din iubirea-pasiune.

În locul tiparului femeii de azi, din mass-media, cel de „independentă și puternică”, autoarea propune un alt model: al femeii care nu mai acceptă să nu fie văzută și apreciată și care se dăruiește în dragoste (re)făcând din ea sensul însuși al existenței ei. Iubirea pentru copil nu devine, astfel, unica ei motivație de a trăi, iubirea-eros este și ea esențială. Mama e o femeie care vrea să fie și Iubita. Iar calitățile femeii acesteia nu sunt noi: „Când o femeie are ce s-aștepte, e capabilă de multe. Bărbații nu știu asta. Răbdarea noastră s-a născut odată cu lumea, țesem cu ea pânze de păianjen, în care am învățat să prindem și să ținem pe loc. Nouă luni are femeia de așteptat, nouă luni în care nu are nevoie să vadă ca să știe că iubește. Așa că, da, ne naștem răbdătoare, altfel am fi înnebunit de mult”.

Romanul Tăcerea vine prima este despre moșteniri transgeneraționale, despre feminitate, despre vulnerabilitatea femeilor, care se transformă în putere, dar o putere care nu îl atacă pe bărbat, nu vrea să îl înlocuiască, nu vrea să renunțe la el, nu vrea să îl umilească, ci îi atrage atenția asupra a ceea ce e de prețuit la ea. Două romane cât se poate de binevenite în peisajul literar contemporan.