Pe aceeași temă
Întrebări formulate de o tânără absolventă de teatrologie, profesoara ei de la UNATC și un critic teatral cu experiență, filolog titrat care ne-a obișnuit cu lexiconul său personal. De la ei și de la alte multe realități preocupante a pornit selecția celor 36 de spectacole (treizeci și șase) și puzderia de manifestări conexe cuprinzând maratonul lansărilor de carte, spectacolele lectură, performativă sau nu, educaționale, pentru persoane cu dizabilități, ateliere, expoziții de fotografii și programul cât un festival al Oistat‑ului, adică scenografii, forumuri academice nu și ale criticilor (de ce oare ?) care au dat festivalului imaginea unui panopticum menit să proiecteze frământările unei bresle în plină căutare de sine. Bogăția afișului a avut și impedimentele ei, fiindcă participanții nu au mai reușit să se vadă între ei, să schimbe impresii, să dezbată, să profite de invitația președintelui UNITER de a sta de vorbă în biroul respectuos invocat al lui Ion Caramitru, președintele-fondator al Asociației, sau pur și simplu la o cafea, mulțumindu-se cu bulele la care s-au simțit arondați prin afinități, profesie sau implicare directă. Bine și așa, pentru că așa e la festival, se spune, dar parcă tot regreți că nu poți să fii ubicuu și vei rămâne probabil cu multe necunoscute.
Spectacolele înghesuite în cele 10 zile de festival au făcut ca unii, pe care hărnicia și curiozitatea îi mânau de la unul la altul, să iasă pur și simplu din sală când acestea se suprapuneau, pentru a fugi te miri la ce adresă, deranjând și creând impresia respingerii, a refuzului reprezentației pe care o părăseau. N-am să înțeleg niciodată ce poți pricepe băgându-ți capul la un spectacol pentru o jumătate de oră într-o sală. Știu că un spectacol te cheamă sau nu, că își cere timpul lui, că întâlnirea continuă în mintea și sufletul celui care vine să participe, potrivit unei opțiuni personale, la un act cultural și nu doar ca să fie văzut.
S-ar putea spune, pe de altă parte, că, astfel organizat pe module, programul festivalului creează premisele unei segregări, dar și ale libertății de opțiune în fața atâtor diferite forme de spectacole de autori sau creatori din toate generațiile, potrivit gustului, interesului cultural propriu, deși, cel mai adesea, cei interesați de viața teatrală manifestă un fel de bulimie, motivată doar de fascinația lumii pe care scena o reprezintă.
Rămân la părerea că Festivalul Național de Teatru e în așteptările multora dintre noi în primul rând o selecție reprezentativă, cu spectacole demne să ilustreze argumentat performanțele într-o direcție sau alta, fie și la stadiu de tendință, și nu doar dinamism, efervescență, efort de afirmare sau confirmare, cu atât mai mult cu cât există în țară nenumărate festivaluri de teatru profilate sau pur și simplu zonale cu afișe cuprinzătoare, ilustrând mișcarea și nu neapărat excelența. În virtutea acestei viziuni, ne putem întreba de ce de la un teatru pot fi selecționate și trei titluri, și de la altele mai nimic? (Teatrul de Comedie, de pildă)
În condițiile unui festival ambițios ca acesta, cu inflație de evenimente conexe și minifestivaluri incluse, ce se poate răspunde la întrebarea despre starea teatrului românesc de azi? Cel mai prudent răspuns ar fi acela că stăm bine, fiindcă avem de toate.
La o privire mai atentă a criticului însă, care se presupune că are propriile criterii și propria viziune, cuprindere a fenomenului, se poate spune că în afara unor confirmări sau dezamăgiri cu privire la nume intrate în tradiția patrimonială, realitatea teatrală românească are dinamism și ambiția de a se situa prin tendințele ei în atmosfera vulcanului în erupție care e Europa contemporană. A vorbi despre originalitate, inovație, oportunitate politică, socială și, cu atât mai puțin, culturală e un hazard câtă vreme, cum am aflat din gura unor cercetători, nici cu AI-ul, atât de entuziasmant primit, nu e prea clară treaba.
O lume cu toate pânzele sus în întâmpinarea furtunii nu poate inspira decât tot ceva furtunos, cum am avut ocazia să constat privind spectacolul Răscoala al trupei clujene de la Reactor de creație și experiment.
Firul narativ pornește aici, potrivit scenariului scris de Alexa Băcanu, de la romanul omonim al lui Liviu Rebreanu, dar povestea se interferează și cu alte diferite concepții despre revoltele și răsturnările sociale prin contribuții personale ale autorului scenariului. De altfel, pe fondul comentariilor controversate care au însoțit în istoria literaturii această lucrare fundamentală privind vinovățiile în cazul răscoalelor din 1907, al rolului intelectualilor care eșuează mai târziu în istorie (vezi anii ’30) și, evident, al politicienilor care subevaluează lupta de clasă printr-o demagogie destul de des caricaturizată, demersul artiștilor independenți clujeni (regie: Dragoș Alexandru Mușoiu, muzica: Boros Csaba, Danaga și Radu Dogaru, coregrafie: Sergiu Diță) este mai mult decât provocator. Lăsând în urmă multe întrebări și chiar confuzii, pentru că scenariul și spectacolul nu eludează tema radicalizării până la furie a nedreptățiților dând, pe de altă parte, drept de apărare la bara justiției proprietarilor vandalizați, nemilos și sadic executați, această Răscoală nu e doar despre revolta țăranilor exploatați de pe moșia Babroaga dintr-un străfund de istorie feudală românească, ci și despre distrugeri, violuri și răzbunări sângeroase pe care un popor căzut în barbarie le poate împinge dincolo de orice rațiune.
Și dacă, plecând de la spectacol cu concluzia că „așa sunt românii”, facilităm perpetuarea acestui defetism sinucigaș care e la fel de păgubos ca și pentru cei tentați să dea vina doar pe boieri, pe aroganța moșierească care-și flutură inconștient volanele la adăpostul siguranței pe care un om al pământului, ca tatăl ei, i-o poate, în mod fals, induce.
Forța interpretării trupei de actori care abordează cu talent și însuflețire partitura dramatico-muzicală, într-un joc de echipă multidisciplinar (spectacolul e un fel de oratoriu asemănător cu Carmina Burana), încearcă să sugereze echidistanță, imaginea trupurilor puse la pământ de gloanțe din final rămâne concluzia de rumegat pentru mulți dintre noi, spectatorii. (Prezentat în perioada unor adevărate războaie stradale, proteste sociale care zguduie azi Europa revoltată, spectacolul și-a multiplicat efectele.)
Pe direcția unei asemenea arheologii sociale care proliferează cum se vede în ultima vreme, deschisă, s-o recunoaștem, de Radu Afrim, se înscrie și noul spectacol al acestuia, Zborul de la Cuib, după proză de Pavel Dan, scriitorul ardelean adus acum în atenție de cunoscutul și mult apreciatul regizor.
Demersurile programatice ale lui Radu Afrim, în căutarea identității naționale, în mod firesc mult mai prezente în literatura transilvană, interesul pentru explicarea unor mentalități și atitudini actuale sunt acum axate pe cultul morților. Împreună cu Pavel Dan, scenariul spectacolului pătrunde discret în satul ardelenesc în căutarea originilor ritualurilor păstrate până azi sau degenerate în obiceiuri tragicomice sau grotești. Un râs strepezit scoate publicul din starea de reculegere proprie oricărei înmormântări, când la căpătâiul mortului din scenă o mamă și o fiică se păruiesc, iar alții așteaptă îmbrâncindu-se la pomana de la un popă păgân. În preajma legendarei Sarmizegetusa, unde ne place să credem că s-a născut demnitatea unui popor care s-a luptat cu îngenuncherea, o lume arhaică făcea loc la fel de statornic începuturilor unei barbarii care răbufnește și azi vizibil. Dar tot acolo s-au născut visele cu duhuri rele, bocetele și baladele pe care spectacolul admirabilei trupe de la Teatrul Național din Târgu Mureș, Compania Liviu Rebreanu, ni le livrează emoționant în spectacol. Celebrând valoarea sacrului în cultura unui popor și amendând în același timp regresul civilizațional, spectacolul lui Radu Afrim cu scenografia magică a Irinei Moscu are și valoarea unei cercetări sociologice realizate cu mijloace artistice rafinate, potrivit naturii sale poetice care-și găsește geamănul în prozele lui Pavel Dan.
Introducând în spectacol date privind situația actuală a unor sate ardelenești depopulate, unde se conservă un arhaism alterat, retrograd, autorul acestui spectacol emblematic îi atenționează pe cei îndrituiți să răspundă politic acestei realități preocupante. Dar... nu mai suntem pe vremea lui Dimitrie Gusti, din păcate.
Frământări legate de sfârșitul civilizației, ca să-l parafrazăm pe Fukuyama cu verdictul lui alarmant din Sfârșitul istoriei, sau pe Thierry Wolton, care avertizează asupra întoarcerii vremurilor barbare, stau și în backgroundul spectacolului Teatrului Dramatic din Constanța cu Livada de vișini, în regia lui Andrei Măjeri, cu Cerasela Iosifescu în fruntea unei distribuții de excepție.
Un carusel muzeal al vechilor maniere „burgheze” conservate în celebrul dulap cu amintiri din Casa Cehov, cum își supranumește regizorul spectacolul (creație ingenioasă a scenografei Oana Micu) e tot ce va rămâne din viața unor ființe strivite de istorie, nemurite premonitor de clasicul rus. Dacă ar urma progresul, cu siguranță nu ar arăta așa, cu dezordine, hărmălaie, apetit sexual dezlănțuit, reprezentat de răzbunătorul Lopahin (Ștefan Mihai), care confundă frustrările lui de țărănoi necioplit cu lupta de clasă.
Pe de altă parte, opțiunile tânărului regizor nu pot fi nici de partea nostalgicilor, chiar dacă dedică reveriilor ratatei moșierese momente de mare trăire, de vreme ce în suita acesteia se strecoară un impostor ca Iașa. Nu triumfă nici ideile lui Trofimov, care perorează precum socialiștii demagogi despre viitor și valoarea muncii din vârful unei căpițe de fân, susținut de o admiratoare îndrăgostită, sumar îmbrăcată, și nici lecturile nihiliste ale caraghiosului Piscik. Între ape, dar cu multiple conotații care reverberează în prezent, spectacolul constănțean de o mare bogăție a mijloacelor teatrale și interpretative aruncă în eter o mulțime de întrebări neliniștitoare, asemenea tremurului maladiv al eroinei, care dintr-un cărucior cu rotile ne trimite strigătul disperat al unei lumi dezamăgite și resemnate. FNT 36 a preluat aceste semnale chiar de la deschidere. //
*Erată: în numărul trecut al revistei, în articolul despre Festivalul teatrelor maghiare al subsemnatei, a se citi norvegianul Jon Fosse.
