Practici artistice pentru spații comune

Orașul e o reflexie a societății, dar și un traseu în timp: secole care împart azi același spațiu. Clădiri care, la un moment dat, erau pe punctul de a se prăbuși au fost demolate, dar și-au lăsat amprenta în pământ, iar rădăcina a rămas agățată puternic. S-au implantat în memoria colectivă și au marcat fostul teritoriu, iar mult timp după ce nu mai sunt, rămân acolo ca niște fantome. Orașele au această energie fantomatică, dată de relicvele trecutului. Iar în prezent construim și noi relicvele generațiilor următoare.

În 1976, la Casa Scriitorilor din București, a avut loc expoziția Realograme, semnată de Matei Lăzărescu, Florina Coulin (Lăzărescu), Andrei Gheorghiu și Ion Grigorescu. Prin practici experimentale care îmbinau pictura, gravura, fotografia și desenul, cei patru artiști au încercat să surprindă realitatea imediată, dincolo de imaginile propagandistice care dominau peisajul vizual al epocii. Realograme rămâne un reper al neo-avangardei bucureștene, iar prin proiectul „Realograme Urbane. Practici artistice pentru spații comune” revine în atenția publicului. Găzduit de Galeria Ivan și curatoriat de Daniela Custrin, proiectul propune construirea unei punți generaționale. Subiectul este comun ambelor expoziții, dar punctele din care Bucureștiul este privit și reprezentat sunt multiple.

Prima parte, desfășurată între 16 septembrie și 4 octombrie 2026, a reunit lucrările celor patru artiști istorici. Deși pornește de la expoziția din 1976, textul curatorial precizează că proiectul nu își propune să o recupereze sau să o reconstituie. Este mai degrabă o invitație de a privi în urmă, dar și în jurul nostru. Pe lângă oraș, o altă dimensiune a proiectului este prietenia: apropierea dintre oameni și formarea unui grup în interiorul căruia s-a născut experimentul.

Despre această dinamică vorbește o amintire a lui Ion Grigorescu, inclusă în textul curatorial. În afara atelierelor oficiale, spațiile private au devenit adevărate noduri culturale. Andrei Gheorghiu găzduia serate informale în apartamentul său, în zona Dacia și a Parcului Ioanid, iar Florina Coulin, Matei Lăzărescu și Alexe Sturdza stăteau în Cotroceni. Prin aceste amintiri, orașul devine un traseu al întâlnirilor și al experimentului.

În acest context, conceptul de „realogramă” poate fi citit ca o încercare de a privi realitatea directă, fără ornamente. Fiecare dintre cei patru a privit orașul printr-o lentilă proprie. Coulin lucra în gravură și litografie, alegând subiecte din arhitectura și periferiile Bucureștiului. Gheorghiu, medic și fotograf, era preocupat de lumină și de felul în care fotografia poate construi o imagine, interes pe care Grigorescu îl amintește în conversațiile lor. Pentru Grigorescu însuși, fotografia era și o armă împotriva iluziei picturii. Lăzărescu călătorea des prin țară și în străinătate, își ținea un jurnal ilustrat și lucra cu fotografia într-o manieră structuralistă. Diferențele dintre aceste practici conturau tot atâtea moduri de a observa și de a înregistra realitatea orașului.

Un moment i-a readus pe toți laolaltă: cutremurul din 1977. În amintirile lui Grigorescu, Gheorghiu a lucrat zile întregi printre ruinele blocurilor dintre străzile George Enescu și Jules Michelet, în zona Scala, în timp ce în jur apăreau familii care voiau să emigreze la rude din străinătate. În mijlocul dezastrului, apropierea dintre oameni devenea o necesitate, iar vulnerabilitățile orașului și ale sistemului care îl administra ieșeau la suprafață. După cutremur, orașul s-a schimbat, iar clădirile care păreau de neclintit au arătat, măcar pentru o clipă, că dispariția lor era o posibilitate reală.

Dar nu e nevoie de dezastre naturale pentru ca peisajul urban să se transforme treptat și pentru ca nevoile și problemele să capete dimensiuni noi. Opresiunea, cenzura și uniformizarea au conturat un spațiu urban gri, pe care arta oficială îl înfățișa în culori vibrante. Ea funcționa ca un ambalaj strident și gălăgios, care ascundea în interior o piatră în loc de o bomboană. Iluzia perfecțiunii era impusă privirii, dar orbirea nu era niciodată completă. Era suficient să întorci capul într-o altă direcție pentru a observa oboseala unui chip sau o crăpătură în zid. În spatele imaginii oficiale, realitatea își recăpăta textura. Te îndepărtai de imagine și te apropiai de ceea ce ea ascundea.

Astăzi trăim alte vremuri, iar o altfel de lumină ne este forțată pe retină. În același București, străzile arată altfel: geamuri acoperite cu pancarte Coca-Cola, șantiere, ruine. Dacă în anii ’70 artiștii încercau să privească dincolo de imaginea propagandistică a orașului, astăzi privirea trebuie să treacă printr-un alt strat de imagini, cel al publicității și al promisiunii permanente a modernizării. Nu este vorba despre două realități echivalente, ci despre feluri diferite în care imaginea încearcă să organizeze și să acopere experiența orașului. Tocmai această privire, a generației de azi asupra orașului de azi, apare în a doua parte a proiectului.

Matei Alexandrescu, Clara Caradimu, David Pricob și Eliza Trefaș, selectați printr-un open call, au realizat lucrări noi, în dialog cu arhiva Realograme și cu practicile artiștilor din 1976. Expoziția a putut fi vizitată la Galeria Ivan, în Cotroceni, până pe 7 noiembrie.

Daniela Custrin începe textul curatorial cu o imagine a absenței. Pe strada Plantelor se afla o clădire pe care o ocolea de fiecare dată, ducându-se pe partea cealaltă a străzii. Gestul a continuat multă vreme după demolarea ei. Clădirile și străzile ne educă pașii; formăm trasee care, în timp, devin automatisme. Orașul pe care îl locuiești începe să te locuiască.

De la o absență asemănătoare pornește și lucrarea Clarei Caradimu, „În căutarea străzii Cărăbușului”. Artista a plecat de la povestea bunicului ei, care își amintea că, în jurul anului 1945, familia lui s-ar fi mutat pe o stradă din cartierul Dudești-Cioplea, în apropiere de Vitan, la capătul fostului tramvai 14. Arhivele, hărțile istorice și traseele tramvaiului nu confirmă însă existența ei. Clara pornește astfel într-o călătorie printr-o memorie care nu îi aparține direct, dar care i-a fost transmisă. Poveștile aflate de la alții se amestecă inevitabil cu propriile noastre reprezentări, iar imaginea pe care o construim din ele nu coincide întotdeauna cu ceea ce a existat.

Distanța dintre amintire și oraș apare și în lucrarea lui Matei Alexandrescu, „Monument of Our Feelings”, un ansamblu de coloane ceramice însoțite de caietul de schițe al artistului. Stabilit la Viena, dar revenind din când în când în București, Matei descoperă că familiarul poate deveni straniu. Locurile cunoscute se schimbă odată cu perspectiva din care sunt privite. Desenele sale pornesc de la lucruri cotidiene, recognoscibile, dar suficient de deschise pentru a activa amintiri și asocieri care circulă între experiențe și generații. Distanța nu șterge familiaritatea orașului, ci o face vizibilă într-o altă formă.

David Pricob a avut primul contact cu Bucureștiul prin intermediul fotografiilor. Imaginea construită în minte a fost mutată fragmentar în realitate atunci când s-a mutat din Petrila în Capitală. În desenul „wet feather hanging from a rusty wire”, apar o lebădă și puii ei, surprinși lângă Gara de Nord. Ei aduc în oraș un alt timp, cel al gestației și al îngrijirii, care nu poate fi grăbit. Pentru o clipă, ritmul acesta încetinește orașul și ne face să privim altfel spațiile degradate din jurul gării, nu doar ca pe niște semne ale abandonului, ci și ca pe niște locuri în care viața continuă să se desfășoare.

Se poate totuși să locuiești într-un oraș și pur și simplu să te afli în imposibilitatea de a te integra în peisaj. Eliza Trefaș, născută la Bacău, spune că nu reușește să se apropie de București, deși se află de mult aici. În „Clothes for Silence”, început în 2024, ea transformă această dificultate într-o formă de prezență. Corpul său, acoperit de un văl de tafta și întins orizontal, amintește de un cocon: o prezență imobilă, retrasă temporar din ritmul spațiului public. Intervențiile au loc adesea în fața unor clădiri cu încărcătură politică, iar imobilitatea corpului intră în tensiune cu funcția publică a spațiului. Reacțiile trecătorilor completează intervenția, modificând pentru câteva momente felul în care aceștia percep locul și propria lor prezență în el.

„Realograme Urbane. Practici artistice pentru spații comune” este un proiect cultural cofinanțat în cadrul Programului Cultural „București în premieră” 2026, de către Primăria Municipiului București prin ARCUB.

Proiectul ne invită să privim ceea ce poate părea prea evident pentru a mai primi atenție. Orașul e mereu acolo, dar se schimbă atât de mult de la an la an, de la lună la lună. Se transformă odată cu fiecare generație și, în același timp, îi transformă pe cei care îl locuiesc. Chiar și atunci când alegem un reper pentru o întâlnire cu un prieten, ne raportăm într-un anumit fel la spațiul din jur și contribuim la propria lui geografie afectivă. Un cartier pătrunde în vocabular, luând o formă prin care devine, aproape, o persoană.