Pe aceeași temă
S-au împlinit 60 de ani de la Decretul nr. 770, din 1 oct. 1966, care prevedea interzicerea avorturilor și pedepsirea cu închisoarea atât a femeilor care încercau să facă asta clandestin, cât și a persoanelor (apropiați sau cadre medicale) care le ajutau. După ’89 s-a scris și vorbit insuficient despre victimele acestui decret, femeile, și s-a vorbit, în schimb, mai mult despre copiii nedoriți născuți în urma lui („decrețeii”).
Ne propunem să ne amintim de aceste victime prin intermediul unui roman. Și se auzeau greierii (2019, Humanitas) este al treilea volum de proză al Corinei Sabău, după Blocul 29, apartamentul 1 (2009, Polirom) și Dragostea, chiar ea (2012, Polirom). Miza este gravă în acest al treilea volum pentru că tema o reprezintă avorturile clandestine din perioada comunistă. Deși a fost copil și adolescentă în acea perioadă, autoarea ne oferă într-un text scurt una dintre poveștile cele mai dense și mai zguduitoare despre tragedia femeilor obligate să avorteze clandestin înainte de 1989 și despre consecințele adesea fatale ale avortului practicat în condiții nesterile, chiar dacă în cele din urmă unele ajungeau la spital.
Înainte însă de a ne face spectatori – pentru că textul e foarte vizual – ai încercării nereușite de avort a eroinei principale, Ecaterina, și ai deznodământului care îi aduce moartea nu din cauze medicale inerente, ci în urma alegerii unei comisii care îi refuză tratamentul cu antibiotic, romanul, sub forma unui monolog care curge precum șuvoiul unei ape curgătoare fără stavilă, ne înfățișează condiția femeii din anii ’70–’80. Pentru că înainte să se aleagă cu o sarcină nedorită, orice femeie din acea epocă are mai întâi dorința de a se mărita. Dar este, mai mult, vorba și de o presiune a familiei, a societății, înainte de a fi chiar o cerință a Partidului (cel care îi face pe celibatari să plătească o taxă de celibat). Teama de a rămâne nemăritată a fost în acele vremuri o preocupare stresantă, cum am spune azi, pentru că atrăgea o etichetă socială de devalorizare.
Ecaterina este șefa unei secții a fabricii „Mătasea Populară” și are în jur, ca subordonate, femei, iar ca șefi, desigur, bărbați. Personajele Alendelon și Gubalitu, șefi mitocani și amenințători, sunt caricaturizate, dar nu mai puțin verosimile, cititorul înțelegând că ei nu reprezintă vreo excepție, ei sunt „norma”. Muncitoarele sunt un personaj colectiv din care se desprinde câte o figură printr-o replică, printr-un gest, ca mai apoi să revină rapid în masa de fete și femei supuse, inofensiv gălăgioase, tratate cu prea puțină deferență de șefi. Bucuriile lor, precare, sunt trăite însă cu forță, într-o lume în care descrierea nudă a desfășurării unei zile la muncă și nu numai ar putea părea unui cititor de azi imposibilă, pentru că e prea dezolantă și revoltătoare. Conștiente de nedreptatea condiției lor, ele se supun totuși: „Ca bărbat îți permiți orice fel de junghi, dar ca femeie un junghi înseamnă că nu ai fost cuminte și de mică toată lumea te pândește să te ardă, iar tatăl te arde primul și îți spune o să ajungi ca mă-ta, și e clar că nu e de bine chiar dacă nu prea înțelegi ce înseamnă asta, o s-o dai în bară și primul pe care urmează să-l faci de râs este el, tatăl, și îl crezi, …, și până ajungi să te dezmeticești îi justifici bătaia, doar știi că tu și mama ta sunteți supuse greșelii, iar greșelile pândesc de peste tot”.
Ecaterina rememorează, din postura de femeie măritată și mamă a unei fetițe, Sonia, vremea în care locuia singură într-o cămăruță închiriată, dintr-o casă bătrânească, având o fereastră care dă „spre birtul lui nea Nae”, dar în care „nu era zi să nu-mi vină să dansez”. În ciuda mizeriei, fata de atunci are visuri și e inocentă încă. Alături de cel care îi va deveni soț, și care îi pronunță numele greșit, după cum repetă ea, amintindu-și, începe viața dintr-un apartament, și el mic, ca toate apartamentele din comunism, în care iluziile se destramă. Soțul, un intelectual care știe toate versurile cântecelor lui Leonard Cohen, după cum ni se spune, nu o iubește pe Ecaterina și nici nu o respectă. Își iubește copilul, pe Sonia, dar pe Ecaterina o critică și o minimalizează, așa cum, dacă nu ar fi fost educat, ar fi bătut-o. În locul violenței fizice, el o tratează pe soția lui ca pe o ființă inferioară, iar felul în care doarme, mereu cu spatele la ea, mereu fără vreo mângâiere, la care Ecaterina tânjește, nu lasă nicio îndoială asupra nefericirii femeii.
Discursul Ecaterinei acumulează în fraze lungi multe propoziții, separate de virgule, fără fragmente incidente, ca și cum gândurile eroinei se revarsă din lipsă de timp sau dintr-o nevoie imperioasă de a se exprima.
Sunt prezente foarte multe obiecte și detalii din viața cotidiană a anilor ’70-’80, care conturează foarte convingător cadrul în care se desfășoară viața acestei familii și cea de la fabrică. Pentru cine nu le cunoaște din experiență directă, pentru că e prea tânăr, ele sunt elementele de bază ale unei epoci aparte, semne materiale care între timp au dispărut. Fără să fi trăit nici ea prea mult atunci, autoarea le inserează firesc în text, în monologul eroinei, care vorbește totuși în primul rând despre experiențe de viață și despre sentimente.
Când rămâne însărcinată (să nu uităm că în comunism nu se găseau mijloace contraceptive), Ecaterina se simte aproape ca o infractoare, păstrând o vreme secretul, dar imaginându-și că pântecul ei, încă nemodificat, dezvăluie starea specială în care se află. Soțul ei este indiferent („da’ celelalte femei cum se descurcă, dacă aș ști cum se face te-aș ajuta”) și nedoritor de alt copil, așa că eroina se decide să avorteze singură, la sfaturile precare ale unei femei. Nu reușește, iar soțul o găsește într-o stare deplorabilă, cu hemoragie intensă. O urcă în mașină și pe drumul spre spital o umple de reproșuri, în vreme ce ea se învinovățește că murdărește mașina cu hemoragia ei. La spital e tratată cu cruzime și dispreț, dar i se face intervenția prin care fetusul e îndepărtat și i se oprește sângerarea. Doctorul îi spune: „De ce dracu’ nu v-oți fi potolind, numai să ne băgați în belele, atâta știți, era mai bine dacă o lăsam să moară”. În salonul în care este dusă, eroina se miră să audă cum toate celelalte femei vorbesc obsesiv despre dragoste, găsind scuze bărbaților care nu vin să le vadă.
În fața comisiei care o judecă pentru încălcarea legii (!) i se spune că „ei” au fost generoși, pentru că puteau să o cheme înainte de intervenția medicală. Totuși, de „ei” depinde dacă ea va primi tratament cu antibiotic și lucrurile merg prost pentru că ea nu vrea „să îi ajute”. Inchiziția însăși pare că vorbește prin gura unuia dintre bărbații din comisie, „știai că fetusul tău e proprietate de stat, știai că dacă trăiești în RSR trebuie să respecți legea, de ce te-ai comportat ca o criminală, pe cine ai plătit să te mutileze? (…), asta nu e o poveste care să merite antibiotic, nu e o poveste care să te țină în viață”. Asistenta care o duce cu căruciorul și o aduce o mângâie și îi spune „păcat că nu ai fost convingătoare”. Violența faptelor și tonul neutru, dar precis ca al unui scalpel duce cu gândul, în această scenă, la Herta Müller și la literatura traumei scrisă de ea.
Deznodământul tragic îl aflăm indirect, prin vocea Soniei, care relatând moartea mamei sale preia vocea acesteia într-atât, încât cititorul riscă să o confunde cu cea a Ecaterinei înseși. O lume se năruie pentru fetița orfană de mamă, dar, din nou, nu există nicio urmă de sentimentalism. Cu o maturitate brusc asumată, Sonia își spune că zilele vor trece, oamenii vor uita până la urmă că mama ei a murit, dar că, în același timp, nu își poate imagina serile pentru că, acasă, familia nu mai e formată din trei, ci din doi. În ciuda nefericirii generale, „mă obișnuisem să-i văd chinuindu-se pentru orice fleac”, și, ca orice copil lovit prea crunt, se gândește că poate e vina ei. „Dar acum e prea târziu”, spune fetița care devine brusc adultă.
În felul acesta se închide un cerc, pentru că nu avem în roman doar relația dintre Ecaterina și Sonia, ci și viața nefericită a mamei Ecaterinei. Mama eroinei, bătută sălbatic de soț, e evocată puțin, dar suficient cât să transforme romanul într-unul și despre condiția femeii în comunism. Lipsa de respect, violența domestică, coșmar cotidian care nu e o excepție, ci „norma”, asemenea șefilor de la fabrică: „El a ajuns-o din doi pași, a răsturnat un scaun cu care i-a barat calea și ea s-a prăvălit peste scaun, bărbia i s-a lovit în cădere, m-a lăsat să o ridic, ne-a privit fără să se apropie, și abia când ea a fost din nou în picioare a început să o lovească și a lovit-o până a pus-o din nou la podea. De fiecare dată era la fel, cu cât lovea mai tare, veneau și cuvintele, (…), după ce a lăsat cureaua, și-a plimbat gheata pe corpul chircit și i-a mai tras câteva șuturi (…), m-am apropiat și m-am așezat peste ea și atunci a început să dea și în mine, așa vă uniți și când vă bateți joc de mine, de mine care vă hrănesc (…) , mai stați așa un pic pe podea, acolo vă e locul”.
Nu e o fatalitate tragedia violenței asupra femeilor, ci semnul unei civilizații primitive, care nu are nicio legătură cu legile care proclamă egalitate între femei și bărbați, iar violența nu a dispărut odată cu 1989, dimpotrivă, în ultima vreme s-a accentuat. Și se auzeau greierii este un roman tulburător despre femei și despre o epocă în care au murit cel puțin 10.000 de femei, în urma unei legi pentru a cărei aplicare nimeni nu a fost judecat.
