Pe aceeași temă
Trăim vremuri tulburi și foarte complicate, dominate de un asalt violent al regimurilor opresive, dictatoriale, în antiteză cu anii ’90, când (ni) se părea că democrația avea șansa de a înclina definitiv balanța, după colapsul Uniunii Sovietice. Iar pe atunci, Statele Unite nu erau conduse de miliardari egolatri și instabili psihic. Din păcate, numărul dictaturilor și dictatorilor sporește, în timp ce acela al democrațiilor scade. Răsuflăm ușurați când o țară membră a Uniunii Europene din 2004 reușește să scape de dictatorul deghizat și când acesta dă dovadă de moderație, acceptând să părăsească puterea.
În Turcia dictatorului Erdoğan, opoziția este strivită, demolată, încarcerată în indiferența generală. Nici Israelul nu se simte foarte bine. Iar dictaturile îi atrag chiar și pe unii oameni politici care evoluează în sisteme democratice (cel mai la îndemână exemplu este Donald Trump). Este clar că busola lumii (libere sau ne-libere) s-a dereglat (să sperăm că nu definitiv) odată cu al doilea descălecat trumpian. Iar despre regimurile din Africa nu are sens să deschidem discuția. Puterea corupe și ia mințile! De altfel, nici România nu o duce prea bine, căci președintele aparent proeuropean și reformator din mai 2025 s-a transformat, asemenea lui Mr. Hyde, într-o arătare diformă și violent antidemocratică. De aceea este extrem de important să analizăm cu mult mai multă atenție ceea ce s-a întâmplat în secolul trecut.
Volumul coordonat și editat de Olivier Guez[1], Secolul dictatorilor, Editura Humanitas, 2023, apărut în Franța în 2019, reușește să explice, pe scurt, căci despre fiecare specimen s-au scris sute de volume, dar clar evoluția și motivațiile dictatorilor secolului trecut „Prin natura sa, tiranul nu are încredere în oameni. De când se naște până când moare, el caută să-i înregimenteze într-un cadru organizat și visează să-i facă să se topească într-o masă disciplinată (...) Dictatorul este un supraviețuitor paranoic.” Colecția de dictatori este remarcabilă și ea provine din ambele părți ale eșichierului politic, de la extrema dreaptă la extrema stângă. Dar nu numai. Întrebarea fundamentală rămâne: ce i-a determinat pe acești oameni să facă tot posibilul pentru a-și nenoroci semenii, pentru a-și martiriza popoarele? Cum au reușit să le manipuleze?
Nu are sens să reluăm biografiile celor mai cunoscuți dictatori ai secolului trecut, precum Hitler, Lenin, Stalin, Mao sau chiar Mussolini. Dar Tito merită câteva cuvinte. După cucerirea puterii absolute în 1945, el „începe să trăiască asemenea unui satrap oriental, amintind de stilul de viață al lui Göring, delfinul lui Hitler, cu care seamănă în chip ciudat. Curtea pe care a format-o în jurul său este demnă de cea a șahului Iranului, pe care-l va vizita la Persepolis. Maniile sale nu sunt cu nimic mai prejos față de cele ale dictatorilor sud-americani (are un bronz permanent cu raze ultraviolete, poartă zilnic uniforma sa de mareșal și un inel cu diamant mare, are părul ondulat și dinții complet refăcuți). Practic, Tito își conduce țara ca un rege medieval. „Este clar că personalitatea lui Tito a exercitat o fascinație și asupra mai tânărului dictator român Ceaușescu. De altfel, cei doi s-au și întâlnit la Timișoara în anul 1969. Eram fascinați înainte de 1989 de Iugoslavia comunistă, dar aceasta era departe de a fi un rai, iar dezintegrarea sa sângeroasă este dovada clară că problemele ei erau structurale, băgate sub preș de dictatorul comunist.
Dacă l-am adus în discuție pe fiul Scorniceștilor, o subcategorie de dictatori mai mici, dar foarte cruzi, tiranici și extrem de longevivi poate fi catalogată drept „amicii lui Ceaușescu”[2]. Din păcate, în volumul apărut în Franța, România, pe nedrept, nu este reprezentată[3]. Care au fost aceștia? Păi, evident, cei din lumea a treia. Mulți. După părerea noastră, încă nu este bine documentată atracția evidentă pe care Tito (dictator numai 35 de ani) a exercitat-o asupra mult mai tânărului nostru prim-secretar. O linie mare de politică externă a RSR a fost preluată de Ceaușescu în mod clar de la dictatorul iugoslav – atracția față de lumea a III-a „nealiniată” (evident, o himeră), care putea permite unei țări mici, dar cu ambiții mari (cum au fost atât România, cât și Iugoslavia) să exercite o influență disproporționat de mare asupra scenei politice internaționale (mai mult sau mai puțin fictivă). Îi enumerăm: Kim Ir Sen (dictator timp de 46 de ani), Fidel Castro (dictator timp de 49 de ani), Mobutu Sese Seko (dictator timp de 33 de ani), Muammar Gaddafi (dictator timp de 42 de ani), Hafez al Assad (dictator timp de 29 de ani) sau Sadam Hussein (dictator 24 de ani).
Într-o anumită măsură, a existat o adevărată „Internațională” a acestor dictatori teribili și sângeroși, condiția de bază fiind ca statele lor să nu se învecineze! Dacă Congoul belgian era o țară eșuată încă de când și-a început destinul independent, ea a rămas așa și după trei sferturi de secol – cea mai bogată și eșuată țară mare din Africa. O mare vină îi aparține lui Mobutu. „Timp de treizeci de ani, Mobutu va fi ținta rapoartelor acuzatoare anuale ale Amnesty International privind încălcările drepturilor omului în Congo-Zair: arestări fără mandat, detenții fără proces, oameni exilați în sălbăticie, execuții simulate, torturi de tot felul, procese inechitabile, care au loc într-un timp foarte scurt și cu ușile închise, dispariții misterioase ale adversarilor, represiuni sângeroase pentru suprimarea protestelor de stradă, a grevelor sau demonstrațiilor, masacre colective ale sătenilor, comploturi, epurări în cadrul administrației.”
Saddam Hussein a fost un alt prieten de cursă lungă al lui Ceaușescu[4]. „Aflat în fruntea Irakului de la începutul anilor ’70, Saddam Hussein a construit o legendă: cea a unui lider arab modern, ambițios, războinic, dușman al imperialismului american și al Israelului, tată al națiunii sale, susținut de un stat polițienesc atotputernic. În spatele cortinei, liderul Baa’th-ului irakian a guvernat tot timpul prin intermediul terorii, și-a masacrat compatrioții și a luat cele mai dezastruoase decizii –războiul (inutil) împotriva Iranului, anexarea Kuweitului, folosirea repetată a armelor chimice ale căror consecințe au fost scump plătite de poporul său.” În anii ’70, Saddam a cochetat cu Franța, care, în schimbul petrolului primit (la un moment dat, Irakul asigura un sfert din consumul total al Hexagonului), a construit infrastructură, fabrici sau i-a vândut avioane de vânătoare Mirage.
Vecină cu Irak era și Siria, o altă țară arabă parcă blestemată, care a cunoscut un război civil înfiorător de lung (din 2011 până în decembrie 2024, adică nu mai puțin de 13 ani, 8 luni și 23 de zile!) și care a lăsat în urmă o țară complet distrusă (și fără resurse petroliere însemnate). Responsabil pentru această tragedie umanitară este, în mod indiscutabil, clanul alauit Assad, adus la putere de Havez al Assad, alt prieten al lui Ceaușescu, urmat, într-o notă și mai criminală, de fiul său, inițial modestul doctor Bashar al Assad, acum refugiat la Moscova.
Cel mai înspăimântător și crud regim a fost cel instaurat de Pol Pot în Cambodgia, fostă colonie franceză din cadrul Uniunii Indochineze. Această dictatură comunistă hard nu a durat decât patru ani (între 1975 și 1978, când trupele vietnameze au împins regimul către jungla de unde venise), dar a reușit să ucidă între o șesime și o cincime din poporul cambodgian. „S-a mers atât de departe, încât cenușa umană a fost folosită ca îngrășământ – acțiune din care regimul și-a făcut un titlu de glorie; de asemenea, s-au realizat, cel puțin în închisoarea Tuol Sleng, transfuzii de sânge total, care au dus la moartea donatorilor. Deportații trebuiau să aibă comportamentul unui animal de povară, prezentând următoarele caracteristici: docilitate, munca prestată fără comentarii și acuzații, fidelitatea față de stăpân. Animalul era însă considerat superior ființei umane: deși lovirea unui animal domestic era aspru pedepsită, oamenii puteau fi bătuți, torturați și uciși pentru cele mai banale motive.” Asemenea altor regimuri comuniste, și cel al khmerilor roșii a avut o componentă xenofobă marcantă, mai ales antivietnameză[5].
Bernard Bajolt, fost diplomat la Damasc, dar și director civil al Direcției Generale pentru Securitate Externă[6] (SIE-ul francez), oferă o posibilă cheie de înțelegere a relației dintre dictatură și democrații care „știu să facă față dictaturilor și regimurilor autoritare – sunt chiar obișnuite cu acestea. Le este însă mai greu să aibă de-a face cu criminali de război. Mai rău, cu conducători vinovați de crime împotriva umanității. Nivelul tot mai mare de transparență al societăților, datorită fluxului continuu de informații, rețelelor sociale și vigilenței organizațiilor nonguvernamentale, a redus marja de manevră a guvernelor nedemocratice.” Foarte interesant se anunță volumul care va analiza dictatorii secolului al XXI-lea, de la Xi Jinping la Putin și Lukașenko.
1. Secolul dictatorilor, Olivier Guez (ed.), Editura Humanitas, 2023, București..
2. Pe Google pot fi găsite fotografii cu Ceaușescu și toți acești dictatori.
3. Indiferent cât îl detestăm pe Ceaușescu, bilanțul său uman este modest față de ceilalți dictatori, la nivel de câteva sute de oameni uciși, punându-i la socoteală și pe eroii Revoluției din decembrie 1989 până în 22 decembrie 1989.
4. Lectură suplimentară Emil Sîrbulescu, Cinci ani în Irakul lui Saddam Hussein, Editura Humanitas, Bucureşti, 2023
5. Stalinismul a dezvoltat spre final un antisemitism virulent, ceaușismul, ura față de maghiari, regimul comunist din Bulgaria, ura față de turci etc.
6. La Direction Générale de la Sécurité Extérieure (DGSE)
