(Din nou) Poezia

Măștile către sine

Este – cartea la care facem trimitere în secvențele imediat următoare – un al doilea volum al Florinei Juncu în care recurența izbitoare (și cu sens evident) e matrioșka. Primul – „Viața de noapte a Matrioșkăi”. Al doilea, cel foarte recent: „Matrioșka nu are voie” (Editura Oscar Print, 2025 – apropo, una dintre editurile care creditează, generos și de multă vreme, cărțile autorilor români, cu un portofoliu numeros de cărți de poezie; e important de menționat și detaliul acesta: cea care conduce această casă editorială, Angelica Moldovan, are o reală sensibilitate și atenție pentru poezia de azi).

Fire delicată, prezență discretă și caldă – în viața (să îi spunem, convențional: reală) în care poezia nu se vede prea ușor –, Florina Juncu se spune pe sine, în text/în poezie, cu aceleași „instrumente”: gingășie, delicatețe, atenție bine plasată. Ca și la primul volum, și în „Matrioșka nu are voie”, F. Juncu pune întrebările majore (cel mai adesea, le sugerează, de fapt) și le răspunde „în deschisul lor”; nu e o poezie a formulelor casante, a concluziilor de neclintit sau greu de clintit, ci una a drumului deschis, căruia nu îi vede capătul. Mai simplu spus: o poezie a drumului. Sau: a drumului, nesfârșit, către sine. E poezia unei confesiuni rafinate, mediate de imaginar – cu note de melancolie, cu o ironie contrapunctică, una care nu anulează vulnerabilitatea, ci o protejează. O mostră de poezie (minunată!): „Ea nu scria frumos / pentru că frumos era șovăielnic / și prea obsedat de modă / literele îi săreau nehotărâte / și cam instabile emoțional / ea scria a viață / a zâmbet, a durere / scria a dor de îndepărtare / și a dorință de apropiere / ea scria a nescris / și a trăi printre cicatrici / scria de la un capăt la altul / despre morți prea mari / și despre vieți prea mici”.

Lumina. Întunericul. Transformarea. Iubirea

„O tragică eroare, / îmbrățișarea trupurilor / se destramă acum / În nopțile cubice, / pe străzi alunecoase, fără felinare, / în umbre, numai amintiri, / ne întâlnim. / (În civil. Fără să vorbim)” Sau: „Fac percheziții roboții în sufletul meu, / caută chestii perverse, / sentimente expirate / și resturile trecerii lui Dumnezeu  / Vinul Rubiniu / a rămas singurul viu / să însămânțeze pământul / care, acum, / e noul pustiu”. Sunt două secvențe poetice de mare forță – cum sunt numeroase, de altfel – „decupate” din cel de-al treilea volum de poezie semnat de Traian Popescu. Titlul acestuia (excelent, de altfel!): „Mic tratat despre venirea nopții” (Editura Brumar, 2026). Există câteva linii tematice evidente în lirica lui Traian Popescu; ele sunt valabile ca atare pentru toate cele trei volume, cu mențiunea că, pentru cel mai recent, e sesizabilă o îmbunătățire – să îi spunem de finețe – a expresiei poetice susținute de aceste direcții tematice. Și anume: poezia lui Traian Popescu e o experiență a transformării (ce e concret devine imagine poetică; materia devine limbaj; metamorfoza e, fundamental, una de sine); distinctiv și repetitiv, autorul folosește culorile ca purtătoare de emoții; erotismul face, aici, casă bună cu fragilitatea; discursul liric e unul al metamorfozei interioare, cu șiruri nu de povești, ci de stări și imagini. Robert Șerban, despre acest al treilea volum: „Un ansamblu poetic dens, baroc, tumultuos, dominat de o imagistică halucinatorie, în care memoria, erosul și erodarea identității se amestecă continuu, îi reușește lui Traian Popescu în acest volum. Discursul său liric oscilează între corporalitate și abstract, între sacru și degradare, construind un univers fragmentat, aproape oniric, în care repetiția câtorva motive creează atât coerența internă, cât și o senzație de claustrare”.

Poezie. Traumă. Vindecare

Greu clasificabilă – pentru că vie, foarte vie, nervoasă (în sensul bun al termenului) – poezia scrisă / propusă de Florina Zaharia! Ea – poezia Florinei Zaharia – este, deopotrivă (cu mențiunea că înșiruirea care urmează nu e una exhaustivă): a) una a rănii – a rănii care vorbește, a rănii care refuză să se închidă, a rănii care devine sau care promite să devină lumină; b) a vindecării – prin „cultivarea”, inflaționistă (dar e o inflație bună, spre deosebire de cea din viața economică), a frumosului; prin luciditate (stil: eyes wide open); prin veghe & prin visare; c) a trupului care visează spirit & a spiritului care arată către trup; d) a sângelui, a fluturilor, a undei și a corpusculului (căci, lumina, nu-i așa, e deopotrivă undă și corpuscul); e) nu în ultimul rând, una a rezilienței (iar acest termen își binemerită italicele, pentru că nu e vorba despre acea reziliență din siderurgie, „reziliența metalelor”, ci declinarea conceptului în teritoriul umanioarelor, ba chiar a științelor cognitive – „reziliența” de acest tip, conceptul ca atare, a acumulat, de mai multe decenii deja, o bibliografie și biblioteci impresionante). Gen (cum se spune în limbajul cool de astăzi; apropo – o altă marcă a liricii Florinei Zaharia e că aceasta e una chiar cool, pe bune!): „Suntem frumoși doar în măsura în care / ne asumăm propria distrugere. / Timpul este pentru cei care au ce să-și spună. / Pentru noi, ceilalți, există această arhivă de piatră / și brațele care ne strâng, / sperând să oprească, pentru o secundă, sângerarea”.

Citatul e din cartea, recentisimă, a Florinei Zaharia: „Incurabilă. Sunt frumoasă pentru că doare” (Editura Tracus Arte, 2026). Ar mai fi ceva de spus, neapărat, pentru că e o notă esențială: ceea ce avem în această carte e (și) o poezie care (te) taie și care (te) sărută, delicat, acolo unde tocmai a deschis rana...

Dintr-o patrie mică

Pe Florian Mihalcea îl știe multă, foarte multă lume, ca lider de primă linie la Societatea Timișoara, acolo unde, cu consecvență, cu răbdare supraomenească uneori, se luptă cu lemnul strâmb al omenirii și cu cei care vor să fure, să mutileze, să îndepărteze de la un destin meritat euroatlantic patria mare, România de astăzi (care vine din România comunistă și din România „democrației originale” și mai mult decât atât...). Multe dintre direcțiile de acțiune pentru ceea ce se întâmplă în „patria mare” – ba chiar, aș spune, o bună parte din combustia necesară pentru a duce luptele din „patria mare” – vin din (ceea ce Gabriel Liiceanu a numit, foarte inspirat) patria mică. Acolo unde e la Florian Mihalcea, știm acum, și poezie, poezie adevărată. „Poezie mecanică” (Editura Brumar, 2026). Poezie despre care Marcel Tolcea, în cuvântul introductiv la carte, scrie: „Textele din Poezie mecanică răspund integral titlului, cu mici și neînsemnate excepții în care cuvântul se încălzește și poți ghici o boare de emoție. Chiar de lirism. Notația e minimalistă, enunțurile sunt «dezinfectate» de empatie, lumea e locuită de absențe fără nume, totul e încremenit într-un fel de lentă, hipnotică inventariere a unei realități mai mult iluzorii decât vii. Ce se aude totuși sub răceala de cristal a acestei orchestre înghețate parcă sub o mare părăsită de Dumnezeu? Sufletul. Cu toate numele neștiute pe care el le poartă. Între iubire și moarte”. Poezie a cărei muzică sună așa: „Poți să trăiești fără a scrie versuri / mulți o fac / pot să treacă zile și ani / fără a încerca să scrii ce te apasă / dar atunci te încarci tot mai mult / cu cuvinte nerostite / până când balastul e atât de greu / încât gândești în versuri / pe care le ștergi / din timp în timp / cu un burete nevăzut / încercând să nu ieși din rând / și să nu atârni cu greutatea ta metalică / atunci când te apleci peste pod”.