Pe aceeași temă
De ce-ar mai fi oare romanul Marile speranțe în bibliografia unui adolescent din zilele noastre? S-au născut cu tabletă și telefon inteligent, găsesc prin librării destulă literatură asezonată preocupărilor lor, precum Jurnalul unei puștoaice, Harry Potter. Acești tineri trăiesc boomul celei mai mari revoluții tehnologice la braț cu crizele generate de New Age, sexualitate, violență și libertăți fără margini ale unui veac ieșit din țâțâni. Până la a-i analiza și diagnostica bolile, gânditorii de azi mai degrabă ne avertizează asupra pericolelor care pândesc reconfigurarea noului profil uman al erei digitale, iar idealiștii testează reconectarea la prerogativele unui umanism renăscut, care ne-ar mai putea salva. Printre acestea, și grija de a proteja mințile în formare și psihicul labil al vârstei, plasată încă de psihologie în zona vulnerabilității, pe calea unei reconectări la marea cultură a lumii.
Recentul succes al filmului Odiseea, ecranizare fabuloasă a uneia dintre epopeile homerice, care a întrunit, se pare, adeziunea tineretului, ca și numeroase alte ecranizări care dau drept de revenire unor cărți trecute de mult la capitolul vechi, ne îndeamnă să credem în viabilitatea unor mesaje perene.
Revenind la Marile speranțe, câți dintre cei care citesc aceste rânduri n-au trăit fascinați de podul cu păianjeni în care-și ducea viața o misterioasă doamnă cu sufletul împietrit și câți dintre cei care s-au întâlnit cu paginile cărții n-au rămas lipiți de suspansul generat de acțiune, cum numai romanele englezești știu să-l țeasă?
Dar nu doar pentru asta acest roman omonim din bibliografia obligatorie poate subjuga inimile și mințile celor cărora li se adresează, adulți și mai ales copii, pentru care Charles Dickens are un mesaj plin de speranță, precum și în celelalte din aceeași categorie, ca Oliver Twist sau Nikholas Nikleby.
Cu mintea lui jucăușă și iscoditoare, actorul-regizor Andrei Huțuleac a pornit în căutarea acestor fire ale Ariadnei, luându-și alături trupa de la Teatrul Excelsior, teatrul care-și consumă, între altele, energiile în scopul nobil al reîmprietenirii cu copilăria și cărțile ei.
În consens cu spiritul de căutător neliniștit al adolescentului aflat la vârsta alegerii unui drum în viață, acest spectacol, ca și altele din sfera aceasta de preocupări, vorbește despre ideal, despre provocările și limitele visării la vârsta marilor speranțe.
În materialul epic efervescent al cărții, adaptatorul Neil Bartlett pare a se fi concentrat pe momentele de deziluzie ale eroului în raport cu marile așteptări, ca o învățătură despre raportul dintre încredere, entuziasm și prudență. Așa încât biografia lui Pip se compune dintr-un lung șir de dezamăgiri, la capătul cărora va înțelege că nu tot ce zboară se mănâncă, cum ne învață un proverb. De la întâlnirea ce părea providențială cu presupusa protectoare, bogata și misterioasa Miss Havisham, până la respingerile succesive ale insensibilei Estella de care se îndrăgostește, de la descoperirea superficialității înaltei societăți și a statutului de gentleman la care râvnise și până la averea care se spulberă pe negândite, de la actele de binefacere față de un ocnaș răsplătite cu violență și greșeala de a-și fi uitat originile, confruntările eroului cu lumea sunt tot atâtea motive de a pune în discuție valorile umane, morale și pe cei care le proclamă.
Regizorul evită în spectacolul construit pe baza acestei dramaturgii tentația de a proiecta atmosferă, specific local și istoric, refuzând să urmeze un patern consacrat îndeobște de ecranizările cunoscute, în favoarea reducerii la esența umană a epicului. Uzând de mijloacele pe care convenția teatrală ni le pune la îndemână atunci când vrem să aruncăm în aer iluzia comică, Andrei Huțuleac îl dezbracă pe Pip de podoabele epocii pentru a ne spune povestea unui băiat simplu, sărac, crescut în familia surorii mai mari și a cumnatului, bonomul fierar Joe, interpretat cu căldură de Mihai Mitrea, a cărui nevastă rea și isterică nu era altcineva decât sora bietului Pip. Loredana Coșoveanu, care interpretează și alte roluri în spectacol (procedeu care face parte din strategia regizorului) o portretizează adecvat pe afurisita surioară, cu exces de note înalte în glas, făcând-o respingătoare.
Pip al lui Alex Călin nu putea fi decât convingător, cum ne-a obișnuit acest actor la care profunzimile trăirii se lasă filtrate de rațiune. Asa încât, mizând pe simplitate și naturalețe, își urmează personajul prin meandrele poveștii cu un fel de surprindere inocentă. Această mirare aproape involuntară față de întâmplările neobișnuite prin care trece crește odată cu suspansul devenirii acestui tânăr trecut prin malaxorul vieții, făcând concluziile tot mai neașteptate. Și, în consecință, după atâtea ciocniri cu neprevăzutul, te gândești dacă ai fost întotdeauna pe calea cea bună. O concluzie care din fericire nu îndreptățește un happy-end.
Trei scaune și o masă lângă un butuc al fierarului ce duce cu gândul la o ghilotină sunt menite să definească universul copilăriei lui Pip în anii când teoretic se naște personalitatea, transformând orice vis în speranță.
Când acțiunea se mută în alte spații, respectiv casa cu fantome, străzile și saloanele Londrei, în spectacol începe să funcționeze un sistem de uși înalte, care glisează năucitor pe orizontală (ingenioasă soluția scenografei Maria Nicola), conferind timpului și spațiului fluidul necesar. Pe una dintre aceste uși intră Pip în viața domnișoarei bătrâne, încremenită la momentul când a părăsit-o mirele. O pădure de sfeșnice participă la construirea acestor locații și situații, fiind mânuite dibaci de actorii aflați în scenă. Ligthting designul (Lucian Moga & Cristian Șimon) și muzica, sound designul (Matei Vasilache), participă creator la atmosferă.
În rolul domnișoarei Havisham, pe care în filme îl interpretează actrițe antipatice fără glamour, Andrei Huțuleac a distribuit-o pe carismatica Camelia Pintilie. Ea joacă mai degrabă drama femeii dezamăgite și trădate în dragoste decât ranchiuna unei înrăite răzbunătoare, de unde și neîncrederea în vise și speranțe, pentru ea spulberate, pe care i-o transmite lui Pip. Interpretarea îmbogățește personajul cu o undă de ambiguitate proteică în relația cu micuțul și mai apoi tânărul pe care bogătașa îl folosește ca să-și răzbune trecutul sub aparența unei reale simpatii. Tot după aceste uși mișcătoare se petrece întâlnirea cu Estella, un alt personaj -argument (e înfiată și manipulată), menit să vorbească despre valorile morale dintr-o societate clădită pe nedreptăți. Ioana Niculae, aleasă pentru rol, își supune convingător frumusețea și nurii ideii de a-l umili în sentimentele lui pe naivul Pip, așa cum își dorește stăpâna casei.
În scenele petrecute la Londra, după ce lui Pip îi cade din cer povara unei moșteniri, avem alte surprize despre talentul echipei de a sugera bogăția de situații din cartea lui Dickens. Între acestea, un cadril delicat coregrafiat de Judith State și Alex Călin ne transportă în saloanele unde acest dans era chemat să redea standingul participanților.
Din peisajul social se mai desprind cu sarcini bine precizate avocatul responsabil cu gestionarea banilor moșteniți, jucat de același Mihai Mitrea, cu ținuta și atitudinile corespunzătoare, și, mai ales, figura prietenului bun și îndrumătorului în materie de tabieturi high-life, gentlemanul Herbert. Într-una dintre multiplele apariții ale lui Matei Arvunescu, actorul intră în pielea camaradului simpatic, remarcându-se și în alte multe roluri interpretate printr-o versatilitate impresionantă. Schimbând burta și melonul cu mustățile sau redingota, sincron cu schimbările de glas, Matei Arvunescu dă o probă reușită de virtuozitate. De altfel, întreaga montare e, din punct de vedere teatral, o demonstrație de succes privind disponibilitatea bogată a aptitudinilor. O echipă mică față de cerințele montării, dar dedicată, în care îi mai găsim pe Mircea Alexandru Băluță și Ovidiu Ușvat, care interpretează multele personajele care populează din belșug romanul lui Dickens, urmând viziunea originală a regizorului care stăpânește coerent transferurile.
Marile speranțe, în varianta scenică semnată de Andrei Huțuleac, cred că e pe gustul adolescenților de azi. Printr-un joc bazat pe manipularea inteligentă a convenției teatrale, povestea farmecă și în același timp provoacă distanțarea, spre o mai bună înțelegere a moralei despre visurile înșelate. //
