Zece chipuri ascunse ale crimei comuniste

François Kersaudy este o personalitate franceză de prim ordin, dar mult mai puțin cunoscută în spațiul cultural românesc față de altele, și credem că volumul^[1] Zece chipuri ascunse ale comunismului (Editura Humanitas, 2026), despre care vom vorbi, este prima lui carte tradusă în limba română. Oricum, apetența românilor față de spațiul francofon este în moarte clinică. Născut în 1948, provenind dintr-o familie originară din Bretania (de unde rădăcina celtică a patronimului său Ker^[2]), Kersaudy este un mare și foarte competent specialist în viața a două personalități uriașe ale secolului trecut, care nu s-au înțeles grozav, dar care au marcat secolul al XX-lea – Winston Churchill și Charles de Gaulle. De asemenea, a scris biografii despre Göring, Mountbatten sau MacArthur^[3], aceasta și pentru că vorbește nu mai puțin de nouă limbi. A fost elev al Liceului Francez din Viena, este doctor în istorie și realizator de emisiuni culturale. Pe lângă toate aceste mari calități intelectuale, François Kersaudy o mai are pe aceea că este anticomunist convins, competent, intransigent. Ne putem imagina inamicițiile pe care și le-a creat în mediul cultural francez. Revin la părerea că intelectualitatea română încă are convingerea că mediul francez a fost complet comunizat și dominat de marxism/comunism, iar acum, de neomarxiști, din necunoaștere și superficialitate, căci cultura franceza a dat lumii mari gânditori liberali și democrați, de la Alexis de Tocqueville până la Raymon Aron, Jean-François Revel, iar mai recent, Alain Besançon,^[4] Jean Sevilla sau Thierry Wolton, un prieten incontestabil al românilor (anticomuniști, doar nu al generalului SPP).

Miza cărții este familiarizarea publicului francez cu aspecte mai puțin cunoscute ale comunismului, care nouă ne sunt mai familiare, precum figura lui Tito, apetitul pentru furt al lui Stalin, care a devalizat întreaga rezervă de aur a naivei Republici Spaniole (asta, după ce Lenin ne furase nouă aurul) sau caracterul impulsiv al lui Hrușciov, care a adus lumea în pragul războiului nuclear în 1962. Aici avem și o lecție destul de actuală – există un singur răspuns de care țin seama acești indivizi (sovietico-ruși), cel ferm și în forță. Cel mai supărat de retragerea rachetelor a fost Fidel Castro, care nu s-ar fi sfiit să radă câteva orașe americane de pe fața pământului, chiar dacă aceasta ar fi însemnat o uriașă hecatombă nucleară la nivel global (care l-a speriat pe fanfaronul de Hrușciov). Legat de Cuba, cel mai interesant capitol este cel dedicat lui Ernesto Guevara, care ar putea fi un studiu de caz intitulat Cum să distrugi o țară relativ prosperă, Cuba. Miticul și rezistentul Che Guevara^[5] a fost unul dintre personajele principale ale primei etape a distrugerii și însângerării Cubei. Dacă războiul civil între regimul lui Batista și insurgenții (din care făceau parte și comuniști, dar nu numai) a făcut doar vreo 500 de morți (din care 300 în rândul militarilor demotivați ai regimului), după fuga lui Batista, potopul roșu s-a abătut asupra insulei.

Doctor ratat, plimbăreț fără scop prin țările Americii de Sud, Che Guevara și-a descoperit abia în Cuba adevărata vocație – aceea de revoluționar-călău. În pădurile cubaneze și-a dat seama că îi plăcea să ucidă. Teoretic, liderii comuniști doar ordonau/semnau decrete și liste care duceau la moartea a sute de mii de oameni, dar mai rar sau deloc ucideau ei înșiși, însă Che Guevara a făcut parte din restrânsa categorie care a luat parte la masacrele din Cuba îndreptate împotriva foștilor reprezentanți ai regimului decăzut, în calitate de conducător al Comisiei de Epurare care superviza trei tribunale revoluționare. În închisoarea-fortăreață La Cabaña, se aflau în prima săptămână a lunii ianuarie 1959 opt sute de prizonieri, iar pentru a face locul altora, se ucideau în fiecare zi câteva zeci. Procesele erau doar o ficțiune. Nu exista recurs.

Acest medic ratat a devenit directorul Băncii Centrale a Cubei, iar apoi chiar ministru al Economiei, în ciuda faptului că habar nu avea despre aceste domenii sensibile. În fapt, el va demara procesul de distrugere economică a Cubei. Consecințele se pot vedea cu ochiul liber și astăzi, la mai bine de șapte decenii. Proverbial a rămas disprețul lui față de igiena personală-imperialistă. Știm bine că la începuturile comunismului în Rusia, unii adepți aveau relații intime cu mai mulți parteneri, tocmai pentru că detestau familia creștină tradițională. Un antreprenor a venit să-i ceară aprobarea pentru a-i fi deblocată suma ridicolă de 500 de dolari, care îi trebuia la cumpărarea de material pentru a confecționa lenjerie intimă masculină. Guevara i-a răspuns că revoluția avea nevoie de bani pentru industrii grele, însă antreprenorul, riscându-și viața, l-a asigurat că și chiloții erau foarte buni și necesari. „La care Che Guevara se ridică și spune o prioritate numai pentru burghezi, având în vedere că eu nu port chiloți – și își dă jos pantalonii ca să-i dovedească spusele”. Dezastrul economic este garantat. „Pesoul cubanez, care în 1958 era la paritate cu dolarul, nu mai valorează nimic la începutul lui 1961, au apărut primele cartele pentru rații, laptele e păstrat pentru copiii mai mici de 7 ani, noul președinte american, Kennedy, a confirmat decizia predecesorului său de a nu mai cumpăra zahăr cubanez, sute de mii de cetățeni au părăsit deja insula, iar alții au intrat în rezistență în Munții Escambray, pentru a se opune colectivizării forțate.”

Transformat peste noapte în om de stat, a întreprins și un tur în statele comuniste, fericite de noua achiziție tropicală, pentru a cerși împrumuturi pentru noul paradis revoluționar de la tropice. Cât a mai rămas în Cuba, a avut alte preocupări, mai aproape de esența comunismului represiv – înființarea lagărului de muncă forțată din Guanahacabibes, din capătul vestic al insulei, unde au fost închise elemente decadente precum rockeri, Martorii lui Iehova, homosexuali. Spre disperarea lui, a fost complet marginalizat în timpul Crizei rachetelor din octombrie 1962. După ce a luat mai multe poziții explicit antisovietice, aplaudate de tovarășii chinezi, a ajuns în conflict cu Fidel Castro, care avea disperată nevoie de asistența sovieticilor pentru a-si păstra puterea într-o insulă secătuită. Che a plecat în Congo, crezând că va descoperi un teren fertil pentru o nouă revoluție. Dezamăgirea a fost mare, căci situația la fața locului era infinit mai complicată, iar triburile congoleze, departe de a fi gata să înțeleagă marxismul. Cu greu a reușit să scape cu viață din aventura congoleză^[6]. După ce a petrecut patru luni la Praga, a revenit în Cuba, unde însă nu mai era binevenit. A fost încurajat tacit de clanul Castro să se îmbarce într-o ultimă aventură, în Bolivia, unde se intenționa organizarea unei mișcări de gherilă fără bolivieni, fără a cunoaște terenul, fără a vorbi limba localnicilor care urmau să fie eliberați (guarani), fără a ști să se orienteze în spațiu, însoțit de un număr infim de adepți – 27 de cubanezi. Rămâne de mirare cum micul grup a reușit să reziste atâtea luni într-una dintre cele mai inospitaliere și aride zone ale Americii de Sud. Dar în final inevitabilul s-a produs, iar Che Guevara fost capturat de rangerii guvernului de la La Paz (trupe antrenate de CIA). În ciuda speranței lui că era mai prețios viu decât mort (pentru CIA, cu siguranță), președintele bolivian Barrientos Ortuño nu a mai vrut să se complice cu un proces lung și dăunător imaginii Boliviei, știind probabil puțin și despre expertiza comunistă în a transforma un proces legitim (cubanezii voiau să răstoarne prin violență ordinea constituțională dintr-un alt stat, cu care nu aveau nimic de-a face) într-o lovitură mediatică internațională, a decis împușcarea lui. Corpul a murit, mitul a rămas și a fost amplificat tocmai de moartea lui, atât de puțin glorioasă. Chiar și Castro l-a preluat după ce a curățat un pic biografia marelui erou de origine argentiniană.

Ultimul chip ascuns (și nu prea) se leagă inevitabil de ascensiunea și ampla operă (încă în derulare) de distrugere a lumii libere, a democrației, a sistemului internațional, așa cum a fost el creat după 1945, înrobire a popoarelor și asasinat, dezvoltată de Vladimir Putin. Work in progress. În fapt, Putin nu a inventat cine știe ce, ci a preluat și adaptat toate practicile terorismului de stat comunist. „Pentru a reuși, modus operandi a constat în reluarea și extinderea practicilor sovietice: cultul secretului; o propagandă omniprezentă, vecină cu spălarea creierului; intimidarea sub toate formele, mergând de la hărțuire fiscală până la privarea de pașaport, trecând prin confiscarea bunurilor și amenințări cu închisoarea (...), în fine, asasinatul – prin împușcare, prin otrăvire, prin împingerea pe fereastră, prin spânzurare, prin înec, prin accident de mașină, prin prăbușirea elicopterului, prin sinucidere asistată – totul, fără nicio jenă și fără prea multă discreție.” Au fost și eșecuri răsunătoare, cum a fost tentativa de ucidere a lui Volodimir Zelenski din prima fază a invaziei ruse, în februarie 2022.

Este destul de clar că „fostul cekist care și-a exprimat public regretul pentru dispariția URSS se chinuie acum să reconstituie imperiul sovietic.” Iar dictatorul de la Kremlin are destule atuuri, enumerate de Kersaudy, precum cumpărarea complicităților printre oamenii politici occidentali (unii primind salarii generoase, pe față, de la companiile rusești, în schimbul accesului la rețele de influență), rețele de posturi de radio și televiziune, exploatarea marilor vulnerabilități ale rețelelor sociale, adâncirea faliilor societale (cum ar zice un vechi colaborator al Revistei 22, se lucrează cu materialul clientului, iar în cazul nostru, acesta este uriaș; fără ca măcar să-și dea seama, până și președintele republicii își croiește costumul din el). Concluzia lui François Kersaudy este severă, dar pertinentă: „La mai bine de un secol de la apariție, cu prețul a numeroase mutații și cu și mai numeroase costuri, fantoma comunismului bântuie și azi lumea”.

1. Zece chipuri ascunse ale comunismului, Editura Humanitas, 2026. Traducere din limba franceză de Marieva-Cătălina Ionescu.

2. În bretonă și corneză (limbi celtice înrudite ale ramurii sudice ale limbilor celtice), termenul de ker (sau caer) desemna inițial un loc fortificat, o cetate, iar ulterior a căpătat înțelesul de sat, localitate.

3. Singurele scrise de un francez.

4. Intens traduși la Editura Humanitas și despre care s-a scris mult și în Revista 22 de-a lungul timpului.

5. Despre acest personaj sulfuros am mai scris și aici https://www.observatorcultural.ro/articol/chipul-ascuns-al-lui-che/

6. Totuși, a fost precursorul aventurilor regimului cubanez în Africa (în Angola, în timpului războiului civil, Castro a sprijinit mișcarea comunistă angoleză cu nu mai puțin de 350.000 de militari, specialiști, doctori, instructori etc.), cam cu câți oameni s-a implicat România pe frontul de Est.