Pe aceeași temă
Plonjând ca un balsam narcotizant din sferele filozofiei indiene asupra unui București încins de soare și tensiuni sociale, spectacolul a exploatat cu înțelepciune, sentiment și stil emoționanta poveste inspirată libretistului de proza orientalistă a lui Pierre Loti.
În ton cu fascinația care se năștea în epocă (sfârșitul secolului al XIX-lea) pentru Orientul spiritualizat, cu o tradiție milenară necontaminată încă de pragmatismul și cartezianismul occidental, Lotti și Delibes trezesc în public interesul pentru alte lumi, unde sunt celebrate florile și venerate animalele, unde pacea și seninătatea fac scut în fața tulburărilor contrare regulilor de fier ale castelor.
Spectacolul lui Andrei Șerban la care s-a asociat ca regizor secund Daniela Dima începe sub semnul „duetului florilor”, celebra arie pe care o fredonează toți melomanii, îmbogățită coregrafic cu eleganța și căldura gesturilor unui grup armonios de slujnice, imprimând atmosferei nota delicată, rafinată, de care muzica avea nevoie pentru a-și trăi momentul de glorie romantică.
Sous le dôme épais/Ou les blanc jasmine a la rose s’assamble... Decupat în spațiul central al scenei, momentul subliniază ritualul înveșmântării pretinsei zeițe brahmane care-și flutură vălurile albe – imaginare ghirlande de iasomie – ca pe un simbol al comuniunii universale. Lakmé, în exuberanța extazului, acompaniată de suită, va fi curând tulburată de privirile iscoditoare ale unui străin, viitorul iubit, adevărată blasfemie în ochii hindușilor, care va zgudui citadela credinței lor, diferențele de rang și religie, generând conflictul. Pe numele său Gérald, tânărul îndrăgostit purta pe acele meleaguri steagul imperiului britanic, dar inima lui va bate în curând doar pentru stăpâna locului – un templu improvizat printre ruinele unei cetăți părăsite. Aici o ascunde tatăl ei, un brahman de rang înalt, autoritar și fanatizat care-și vede fiica zeiță de neatins.
Ascunsă privirilor lumii, dragostea care se înfiripă între cei doi trece de la sfială la luptă și va avea de înfruntat legile dure ale castei brahmane și, mai ales, pe incoruptibila ei căpetenie. În doar două scene față-n față, în actul I și în ultimul, îndrăgostiții reușesc să domine, aici fiind plasate și cele mai frumoase și puternice arii prin care își cântă iubirea. Elanurile romantice ale eroinei se consumă cu precădere în singurătatea impusă pentru care Andrei Șerban a imaginat ca decor un cuib floral suspendat la înălțime și ulterior un refugiu pe pământ marcat simbolic de ghirlande albe, cercul strâmt din poemul eminescian, protejat doar de intensitatea sentimentelor. Perfidul brahman va rupe însă cu brutalitatea ucigașului legământul iubirii celor doi, după scene care antrenează întreaga comunitate într-o pândă care minimalizează generozitatea atribuită spiritului oriental.
Evadând acum într-un tablou multicolor, spectacolul aduce în actul II imaginea unei piețe publice unde mulțimea asistă ca martor de fapt la stratagemele celor două tabere. Aproape neobservate apar aici englezoaicele în ținută mondenă, e chemată să înduplece zeii Lakmé, cu aria clopoțeilor. Contrastul între lumi își joacă ultima șansă, pierzător fiind intrusul englez, eliminat mișelește de pumnalul fanaticului brahman. Pe terenul rivalității, intoleranței se nasc ura și violența care instigă, făcând loc tragediei. Un final ca în Romeo și Julieta pune capăt acestei frumoase povești pe care Delibes ne-o spune fără stridențe, în armonii sonore celeste care vorbesc despre poezia iubirii și puterea de a învinge chiar și timpul. Promisiunea iubirii eterne pe care Lakmé i-o insuflă lui Gérald înaintea morții reîntoarce ceasul istoriei la filozofia hindusă care, dacă nu i-a protejat în viață, îi va călăuzi în moarte.
Vădit emoționați de mesajul acestui basm oriental, Andrei Șerban și echipa sa s-au lăsat fermecați de adevărurile simple ale poveștii, creând cadrul artistic potrivit pentru a le pune în valoare. Finalul extatic produce euforie și abandon, publicul se lasă cuprins de mrejele muzicii. Ce altceva și-ar mai putea dori!
Tema ciocnirii dintre civilizații în care rolul perturbator revine mai mereu străinului, occidentalului, mai pâlpâie în subsidiar. La vremea lor, autorii n-au vrut să tranșeze conflictul punând oglinda pe specificul ambelor tabere, chiar dacă atracția Orientului rămâne irezistibilă, mai ales la nivelul mitologiei. Din perspectiva evoluțiilor prezente, conflictul reînviat e și mai greu de evaluat.
Cum am observat, montarea semnată de Andrei Șerban la ONB, după decenii de absență a capodoperei de pe afiș, are alte dominante. Epurarea de detalii, de încadrare istorică și geografică dă aripi interpretării, tinzând spre o universalizare a temei, a ideilor, pe care această operă muzicală le conține dincolo de perspectiva exotică preferată cel mai adesea.
Nu mai e, așadar, vorba atât despre India și Europa, colonialiști englezi și băștinași care-i resping ca pe violatori ai tradițiilor, cum se mai vede prin montările tendențioase sau îmbâcsite de pitoresc și butaforie, cât despre sensul profund al iubirii omenești, care sfarmă zidurile oricărui templu, despre puterea sacrificiului, despre fanatismul unora și dorința de libertate a altora, despre identitate culturală, ordine statală și datorie, teme care de la un timp la altul dobândesc culorile realității care le generează.
Intențiile de a se dezbăra de orice pasiuni și presiuni, fie ele și politice, pleacă de la Delibes însuși, care a lăsat lumii această pagină muzicală emoționantă, aproape sentimentală prin melodicitatea ei cu efluvii lirice și grațioase triluri destinate sopranelor de coloratură care se încumetă să dea piept cu dificultățile tehnice ale partiturii.
Redusă la minimum, prezența uniformelor ocupanților, a personajelor din highlife-ul englezesc devine doar un element de fundal, un factor de referință, bun să evidențieze prin contrast forța umană a destinului, cum ne-a spus Beethoven, care călăuzește întreaga suflare. Apar ceva imagini grafice și steaguri roșii, dar care, într-o coregrafie stilizată, datorată artistului-dansator Valentin Stoica, se integrează neostentativ spectacolului, lăsând spațiu de manifestare planului metafizic. Unul dintre acestea se naște în jurul ideii de a dubla cuplul Lakmé-Gérald cu dansatori care descriu prin dinamica mișcării trăirile, învolburările sufletești mult mai convingător decât ar fi făcut-o, poate, dansurile baiaderelor, contabilizate la capitolul folclor (o montare recentă a operei din Liège, transmisă de Mezzo TV, arată cum abuzarea specificului local poate produce kitsch). Am aplaudat procedeul dublării protagoniștilor-soliști cu dansatori nu de mult, tot la ONB, în Lohengrin în regia lui Silviu Purcărete și în Carmen regizat de Ada Hausvater.
Performanțele interpretative le datorăm însă preponderent soliștilor. Monica Luca (văzută de subsemnata) în Lakmé, siluetă elegantă, cu o voce cultivată, rafinată, în ton cu clopoțeii argintii din scena care le e destinată, trece cu brio examenul dificil al acestei partituri. O acompaniază Alexandru Badea, îmbinând adecvat prestanța ofițerului cu patetismul declarațiilor de dragoste. Duetele lor sunt îmbătătoare. Leonard Bernad impune în rolul înneguratului Nilakantha geniul răzbunător al răului. Întregul ansamblu, cu laude în plus pentru orchestră, cor și balerini, participă nu doar profesionist, ci și afectiv la reușita spectacolului menit, potrivit declarațiilor regizorului, să contribuie la calmarea spiritelor și mângâierea sufletului, atât de necesare agitatei noastre lumi.
