Nostalgia ca refugiu și furia ca simptom. De la plaja din Constanța la tribunalul „Mita Biciclista”

Romanul Nostalgia, al lui Mircea Cărtă­rescu, din anii 1990 (apare în 1989), a marcat cel puțin o generație și rămâne unul dintre cele mai frumoase romane despre copilăria și adolescența petrecute într-un anumit moment al României.

De el îmi amintește plaja de la Constanța, în august 2026, fiindcă aici regăsesc o familiaritate care mă tulbură: aceleași găletușe și lopățele colorate, aceleași umbrele înghesuite, aceleași corpuri de toate dimensiunile și formele, întinse pe nisip, ca într-o fotografie veche care a prins viață. Doar telefoanele mobile și cutiile frigorifice, pline de sendvișuri și sticle de apă, semnalează că nu ești chiar în anii ’70–’80, când mergeai cu părinții la mare și timpul părea să curgă altfel. E reconfortant să simți că aparții unui timp care a fost și care, iată, mai trăiește, ca un refugiu al continuității, într-o lume care se schimbă prea repede.

 În așa un cadru, nostalgia nu e o întoarcere naivă în trecut, ci o recunoaștere a faptului că anumite forme de viață – ritmuri, gesturi, mici ritualuri – au o valoare care nu se depreciază. Plaja cu găletușele și lopățelele, cu mirosul de cremă de plajă și de mere în zahăr e un teatru al memoriei în care fiecare generație își joacă, pe rând, rolul. Iar dacă telefoanele și frigiderele portabile sunt singurele semne ale prezentului, poate că asta e vestea bună: că, în ciuda tuturor schimbărilor, rămânem, în fond, aceiași oameni care caută același lucru – un loc în care să se simtă acasă.

 O plajă din golf, la Constanța, devine un spațiu al reconcilierii: un loc în care nostalgia nu e doar o evadare, ci și o formă de rezistență blândă împotriva uniformizării.

Acest nerv nostalgic a fost, cred, lovit zilele astea de momentul „croasant/merdenea” de la București, când simpla alegere dintre o patiserie franțuzească și una de cartier a devenit o dramă identitară. Suntem într-un moment în care generațiile mai în vârstă își macină nostalgia după o societate din care nu mai simt că fac parte, în timp ce tinerii vor să „guste” din simplitatea atât de umană a ferestrei de geam prin care Nea Mihai întinde de bune decenii plăcinte și merdenele pe care le poți mânca între două drumuri grăbite către întâlniri și briefinguri tehnocrate.

Iar lui Edmond Niculușcă i-a jucat o binevenită festă karmică întreaga situație pe care a provocat-o și în care singur s-a vârât. Dacă va învăța cu adevărat din asta, va fi un câștig pentru el și pentru ceea ce o anumită parte a personalității lui crede că este important. Altfel, riscă să repete mereu aceleași greșeli, cu aceleași rezultate.

Episodul merdenea/croasant mi-a dat de gândit despre câteva lucruri. Iată-le:

Democrația nu se prăbușește întotdeauna cu zgomot. Uneori obosește. Își pierde reflexele, își risipește atenția, ajunge să nu mai poată distinge între urgență și spectacol. În această oboseală (despre care vorbește și Roxana Dumitrache într-un post pe FB) se adună neputințele noastre publice: faptul că încă nu avem un guvern, în condiții care sfidează legalitatea, impresia că CCR își extinde abuziv puterea, polarizarea care transformă orice conversație într-un test de apartenență, partidele care își apără pozițiile și interesele, nu valorile invocate în campaniile electorale care parcă nu se mai sfârșesc. Și oboseala se transformă în furie, iar furia se manifestă apoi la primul declanșator. Nu mai putem avea efect asupra mecanismelor puterii politice, dar putem avea un efect concret asupra reputației celor de la Mița Biciclista și apărării lui Nea Mihai. E un mecanism psihologic de transfer extrem de simplu și care, în plus, ne asigură că în lumea înconjurătoare, în care deciziile se iau fără ca noi să mai putem să le influențăm, iată că mai există loc pentru a ne exercita eficient judecata.

Când nu mai putem reacționa cu efect la mecanismele mari ale degradării, ne refugiem în obiecte mici, accesibile, judecabile. Un clip filmat de Edmond Niculușcă devine, astfel, terenul perfect pentru descărcare: îi analizăm intenția, gestul, unghiul camerei, dreptul de a fi acolo, moralitatea privirii. Și nu, aceste reacții nu sunt lipsite de importanță, dar ele, în contextul dat, ne oferă iluzia unei intervenții mult peste importanța reală pe care o au. Acolo unde instituțiile par opace și inaccesibile, opinia noastră rămâne singurul instrument asupra căruia simțim că deținem controlul.

Doar că furia transferată nu repară spațiul public. Ea doar îl fragmentează mai mult, transformând fiecare episod cultural sau mediatic într-un tribunal instantaneu. Poate că primul gest de rezistență democratică este să nu confundăm ținta cu sursa: clipul este foarte discutabil și total inadecvat; epuizarea noastră civică însă are cauze mai adânci și mult mai incomode.

L-am cunoscut pe Edmond în 2016, era consilierul lui Vlad Alexandrescu la minister și a rămas și al meu. Era într-o perioadă în care părea animat de o formă rară de grijă pentru București. Știam că salvase Școala Centrală într-un efort lăudabil pentru vârsta lui, că organiza serile de Sânziene cu o delicatețe ritualică, că mergea cu colindul de Crăciun și construia tururi minuțios scenarizate prin oraș. Nu erau simple plimbări: erau încercări de a-i face pe bucureșteni să vadă ce pierd, să înțeleagă degradarea patrimoniului, să simtă că ruina unei clădiri spune ceva și despre ruina legăturii noastre cu locul în care trăim. Eram la minister când s-a fotografiat, singur, în fața Hanului Solacolu, ca să atragă atenția că va fi distrus, dacă nu se intervine urgent, un monument patrimonial de neînlocuit pentru Capitală.

Cu atât mai greu de înțeles pentru mine este contrastul cu omul de astăzi: un Edmond care afișează un snobism parvenit, falsități stridente și o aroganță fără explicație și fără margini.

Cum oare și de ce se produce o asemenea ruptură? Cum poate cineva care vorbea cândva despre vindecarea orașului să pară acum atât de preocupat doar de profit și de propria imagine?

Nu am, deocamdată, un răspuns la asta.

Cu siguranță că și rețelele sociale au un rol în această transformare. Nu ele creează, neapărat, vanitatea, dar o hrănesc fără încetare: prin reacții, confirmări, vizibilitate și nevoia permanentă de a fi admirat. Algoritmii răsplătesc prezența, nu profunzimea; spectacolul, nu neapărat sinceritatea. Iar când eul devine proiectul principal, există riscul ca misiunea de odinioară să fie absorbită de propria ei reprezentare. Mai sper că acel Edmond care își dorea ca Bucureștiul să se vindece, împreună cu oamenii lui și clădirile sale neglijate, nu a dispărut cu totul. Poate că doar a fost acoperit, treptat, de zgomotul unei imagini care a ajuns să ceară tot mai multă lumină. O lumină pe cât de stridentă, pe atât de falsă și de toxică.

Apoi, Edmond nu a făcut lucrurile fără Alberto Groșescu, de-a lungul timpului. Alberto este mult mai puțin vizibil, dar aș fi curioasă, în acest moment, să aflu ce crede, cum vede el acest episod .

În fine, dar nu în ultimul rând, poate că este momentul să ne întrebăm dacă supralicitarea cuvântului „comunitate”, pe care îl tot auzim și folosim, nu mai corespunde, de fapt, unui sens, pe care l-am pierdut, al ideii de a fi împreună, de a face pur și simplu lucruri unii pentru alții, fiindcă așa este bine, fiindcă mai credem că binele există.

Oare cât din ceea ce s-a întâmplat ar trebui să ne facă să ne uităm la cât de atomizată este lumea în care existăm, la cât de indirect avem nevoie să ne exprimăm furia, fiindcă nu mai controlăm, de fapt, mare lucru din existența noastră cotidiană, și la cât de dornici suntem de o apartenență umană reală. Acea apartenență pe care ți-o dă sentimentul că te afli pe o plajă la Constanța, plină de copii mânjiți de nisip, de femei și de bărbați care nu fac ore de fitness, de zgomotul liniștitor al valurilor…

„Nostalgia e, poate, o strângere de inimă în fața ruinării tuturor lucrurilor, în fața a ce a fost și nu va mai fi niciodată”, scrie Cărtărescu. Vindecarea unei societăți, ca și vindecarea clădirilor, pleacă de acolo de unde ne regăsim în interiorul aceleiași nostalgii și asta ne leagă, dincolo de fracturi de moment și judecăți radicale și compulsive.

Oare mai avem, ca societate, capacitatea să dăm spațiu nostalgiei? Sau ne-am transformat deja într-o mulțime care urlă la clipuri, în timp ce clădirile se prăbușesc, instituțiile se golesc de sens, iar noi ne consolăm cu iluzia că, dând like sau share, am făcut ceva? Poate că nostalgia nu e doar o strângere de inimă – e singurul lucru care ne mai ține umani într-o lume care a uitat cum se simte să fii.