Kastoria – o pagină de istorie balcanică

Nu am ajuns în acea după-masă puțin toridă (pentru standardele grecești) de început de august, în orășelul Kastoria, după ce am condus vreo 500 de kilometri din Evia, pentru că orașul ar fi capitala europeană sau mondială a prelucrării blănurilor naturale. Fiica mea are o mare aversiune față de această modă din trecut și, la drept vorbind, și eu mă întreb cum mai poate cineva purta blana unui animal ucis în anul 2026, în plin proces de încălzire globală? Eu prefer stofa. De fapt doream să descoperim un nou colțișor de Grecie. Dar și ca să am despre ce să scriu, recunosc. Kastoria se află în colțul nord-vestic al Greciei, aproape de granița cu Albania și Macedonia de Nord. De altfel, orașul găzduiește și sediul Universității Macedonia de Vest.

Este greșit să se considere Grecia doar o țară. „Am fost în Grecia”, auzim/vedem de foarte multe ori pe rețele sociale sau aiurea, într-un proces reducționist bizar și nedrept. Nu, Grecia este cel puțin un semicontinent, dacă nu chiar un continent în sine. Știu, suprafața ei este mai mică decât a României, dar diferențele culturale între diversele colțuri de țară, aflate la patru sau cinci sute de kilometri, sunt remarcabile. De ce? Pentru că, din fericire, Grecia nu a cunoscut niciodată un regim comunist stalinist. Diferențele regionale sunt (încă) importante și oferă un farmec aparte țării, chiar dacă ele puteau fi și mai marcante, dacă istoria nu ar fi fost atât de dură în aceste colțuri de lume (schimburi de populații, masacre, epurări etnice, separări clare de tipul- „eu stau aici, tu stai acolo și la revedere” etc.).

 O poveste fascinantă care se încadrează perfect în această parte a expunerii mele o oferă cartierul refugiaților din Kastoria. După Marea Catastrofă (Megali Katastrofi – grecii îi spun simplu, Catastrofa) și retragerea trupelor grecești din vestul Anatoliei, care a dus la sfârșitul Megali Idea și al unei prezențe neîntrerupte de 3000 de ani, la 30 ianuarie 1923 a fost semnat Acordul de la Lausanne între Regatul Elen și Turcia kemalistă, care prevedea un amplu schimb de populație între cele două părți, care să pună capăt odată pentru totdeauna disputelor – 400.000 de turci, care mai rămăseseră în Grecia, au fost obligați să plece^[1], fiind înlocuiți de 1,2-1,3 milioane de greci „otomani”. Greu de crezut că a existat vreo localitate mai importantă din Grecia anului 1923 care să nu fi fost afectată de afluxul refugiaților. În mod logic, marea lor majoritate au fost trimiși de guvernul grec în provinciile nordice, abia integrate în Regat, după cele două războaie balcanice. În Macedonia greacă, în anul 1920, populația număra 1.078.740 de oameni, din care 330.000 erau musulmani, dar în 1928 aceasta crescuse la 1.414.477 de locuitori, dintre care 638.253 erau refugiați greci. În 1920, prefectura Kastoria avea 54.186 de locuitori, din care 13.676 de musulmani (25%). În orășelul Kastoria, din cei 6.280 de oameni, 1.750 erau musulmani (28%). Toate aceste detalii istorice îmi aduc aminte de cursurile opționalului de „Istoria Balcanilor”, susținut de profesorul Ioan Chiper, la Facultatea de Istorie din București, pe la finalul anului 1998 sau 1999, cine își mai aduce aminte?! Un curs fascinant, la care am umplut zeci de pagini. În Kastoria au fost trimiși de guvernul de la Atena aproximativ 1.500 de refugiați provenind din Apolloniada, oraș din nord-vestul Anatoliei (actualul Gölyaz). Majori­tatea greacă a orașului a fost obligată să plece în câteva zile. Cei 50.000 de oameni s-au îndreptat spre țărmul Mării Marmara, de unde au fost îmbarcați pe nave aliate și duși la Atena, Salonic sau Volos. Au rămas în aceste porturi săptămâni întregi înainte ca guvernul grec să-i disperseze în diverse colțuri ale țării. Inițial, locuitorii Apolloniadei creșteau viermi de mătase și se ocupau cu pescuitul, ceea ce i-a ajutat pe cei ajunși în Kastoria să se adapteze mai repede în noul mediu, care nu le era neapărat favorabil, fricțiunile apărând peste tot în Grecia, între grecii vechi și refugiați, care aveau alte obiceiuri, vorbeau alte dialecte și aveau o mare frustrare de a fi fost obligați să-și abandoneze toată averea în Turcia.

Autoritățile au demarat un program guvernamental de reabilitare a refugiaților (EAP), care a dezvoltat două mari direcții – (1) în domeniul agricol, încercând să le ofere noilor veniți terenuri agricole pe care aceștia să le cultive (în nord au fost înființate două mii de sate noi) și din care să-și ducă existența, și (2) urbană, întemeindu-se cartiere noi în Atena, Salonic, Kavala sau Volos. Refugiații ajunși în Kastoria au fost inițial instalați în casele părăsite de turci, dar cum acestea nu erau suficiente, s-a demarat construirea unui cartier nou, numit Kallithea, pe un teren accidentat, cu diferențe mari de nivel, dar care oferea o panoramă deosebită asupra Lacului Orestiada. La vest de acest cartier se aflau grădinile și terenurile cultivate de aproximativ o sută de familii de turci, iar la est se afla cimitirul turcesc. Într-o primă fază, au fost construite zece blocuri cu apartamente mici, de aproximativ 40 mp, formate din două camere. Până prin 1950, locuitorii cartierului au fost obligați să aducă apa potabilă sau menajeră din fântâni sau izvoarele din apropiere, chiar dacă celelalte cartiere vechi ale orașului au început treptat să fie racordate la un sistem modern de alimentare cu apă, începând cu anul 1929, iar rețeaua publică de electricitate a început să fie instalată după 1931. Transportul apei era treaba femeilor și copiilor. Inițial, refugiații erau chiriași, dar, după 1960, ei și urmașii lor au putut cumpăra locuințele, plătind sume modice. În anii 1970 și 1980, acestea au fost modernizate, iar în momentul de față se mai păstrează numai 11 dintre cele originale. Refugiații și autohtonii au păstrat inițial distanța. Din cartierul Kallithea plecau la muncă sau la piață numai bărbații. Unii dintre ei au învățat meșteșugul blănăriei, alții au introdus tehnici noi de pescuit pe Orestiada. Treptat însă, cele două comunități au ajuns să se cunoască, iar refugiații au fost integrați în viața Kastoriei^[2].

Istoria Balcanilor a continuat și după Marea Catastrofă. Kastoria a fost ocupată de italieni pentru scurt timp în toamna lui 1940, eliberată de Armata Greacă în urma unei contraofensive victorioase, reocupată în 1941 de italieni, arhivele i-au fost incendiate, italienii au fost înlocuiți de germani în anul 1943 cu efecte dezastruoase pentru populația evreiască. Aceasta a fost transportată la Salonic, de unde a luat drumul Poloniei, unde a fost gazată. În 1945, în Kastoria mai locuiau doar 35 de evrei, o reducere cu 95% a comunității iudaice. În 1944, germanii au părăsit zona în mare viteză, pentru a nu fi încercuiți, ca urmare a schimbării taberei de către România. Nu departe de Kastoria a avut loc și bătălia de pe Muntele Grammos-Vitsi, desfășurată între 10 și 16 august 1949, prima fază a Operațiunii Pyrsos (Torța), care a dus la sfârșitul războiului civil grec și la înfrângerea decisivă a forțelor comuniste, care s-au refugiat peste graniță, în Albania și Iugoslavia. Unii simpatizanti eleni au ajuns și în Republica Populară Română. Guerilla comunistă număra numai 7.000-8.000 de combatanți slab înarmați și nu a avut nicio șansă în fața trupelor naționale ale generalului Papagos, care a concentrat 50.000 de militari (inclusiv trupe de elită – echivalentul vânătorilor noștri de munte, care au reușit să escaladeze versanții din zonă pentru a-i ataca pe comuniști din flancuri). Alexandros Papagos (1883-1955) este singurul ofițer grec care a ajuns să dețină gradul de mareșal. Papagos a avut o carieră la fel de zbuciumată ca a Greciei moderne – de două ori demis din armată de diverse regimuri politice, de două ori a fost reinstalat în drepturi. Ca un adevărat Alexandru Averescu, la finalul vieții, a intrat în viața politică, fondând partidul Adunarea Greacă, după modelul lui De Gaulle în Franța (Rassemblement du Peuple Français), devenind pentru scurt timp premier, până la moarte. Izbitoare este asemănarea fizică între Papagos și alți doi generali, Franco și De Gaulle, de care a fost și primit în mod oficial, la Paris.

Oriunde ți-ai îndrepta privirea și oriunde găsești o cazare intermediară în Grecia, de o noapte sau două, istoria învolburată ca un pârâu de munte după furtună îți bate la ușă și nu te lasă indiferent. Te obligă să o asculți. Vrea să-ți povestească. Dacă cei mai mulți dintre turiștii care iubesc și sunt interesați de Grecia sunt atrași teoretic de istoria ei antică (ne putem lesne imagina care va fi efectul filmului lui Nolan), când Elada era farul călăuzitor al continetului căruia în mod firesc i-a dat și numele, în schimb eu sunt atras de cea modernă și contemporană. Pentru că istoria lor se amestecă destul de bine cu a noastră. Uneori nici nu știi când se despart. Iar acum ne-am reunit în Uniunea Europeană.  //

* Fotografii de Corina Constantinescu 

1. Cu o singură excepție - turcii din zona Kavala, care și astăzi locuiesc acolo.

2. Vezi lucrarea lui Panaos Tsolakis „Cartierul refugiaților din Kastoria”. Tsolakis (1946-2021) a fost arhitect, istoric al arhitecturii, profesor la Universitatea Aristotel din Salonic și cel mai important cercetător al patrimoniului arhitectonic din Kastoria, de unde era originar.