Ioșca și Paradisul regăsit

Romanul a impresionat la apariție prin personajul principal, care a fost comparat cu Ilie Moromete. Mai mult decât personajul principal, ni se pare că reușita cărții este reinterpretarea mitului Paradisului pierdut pe care a întreprins-o autorul.

Ioșca este mai întâi un roman despre un fierar care, după ce a cunoscut, copil orfan fiind, războiul și 10 ani de detenție într-un lagăr rusesc, alege să trăiască „pe vale”, între doi munți, într-o comunitate formată din muncitori care trebuie să construiască o cale ferată (care nu duce nicăieri și nici nu va fi construită). Eroul este deci un om simplu care nu poate fi liber, într-o dictatură, decât dacă se izolează în munți, într-o baracă, fără televizor, fără curent electric, fără absolut nimic din beneficiile progresului tehnic. Când se schimbă regimul, nu se schimbă mare lucru în lumea de dincolo de munți, pentru că poporul e blestemat, va spune fiul lui Ioșca, să fie oprimat. Alături de un preot, de un doctor psihiatru și de Maistru, apoi Vasile și Ileana, dar mai ales alături de Ilona, viața lui Ioșca este redusă la esențial „pe vale”. În jurul acestor personaje, muncitorii din construcții sunt un personaj colectiv care apare mai ales la marile ritualuri, cum ar fi nunta lui Ioșca cu Ilona, botezul copilului lor și înmormântarea Ilonei, moartă prematur de cancer. Din comunitatea în care se ridică, între doi munți, un șantier, un spital de „nebuni”, un schit și niște barăci, lipsește totuși figura unui învățător, profesor sau cărturar, pur și simplu. Singurele cărți care există acolo se află în locuința doctorului, dar nu au vreun rol în viața micii comunități.

 Paradisul (pierdut) e regăsit în această comunitate „pe vale” pentru că în primul rând nu există niciun semn al modernității iar acest lucru este dorit de cei menționați. Ei trăiesc într-o lume în care Răul nu există, se ajută unii pe alții, sunt foarte săraci, dar sărăcia nu e un neajuns și nici măcar nu vorbesc prea mult, autorul insistând pe faptul că tac împreună mai mult decât vorbesc. Tăcerea de dincolo de cuvinte este un mod de a viețui într-o înțelegere intuitivă și profundă care nu mai are nevoie de Logos. De asemenea, ei beau foarte mult, dar nu se îmbată, alcoolul pare să fie pentru ei o licoare hrănitoare. Tentativele de cucerire a văii de către turism, după ce se schimbă regimul, eșuează, la comanda unui prieten de la oraș al Maistrului. Dincolo de bine și de rău, acest personaj salvator de la oraș, care, în mod curios, este un fost securist, se dovedește, astfel, un instrument benefic nu doar pentru vale, dar și pentru băiatul lui Ioșca, care apare episodic, de altfel.

Dincolo de bine și de rău este și lumea de „pe vale”. Și dincolo de Timp. Nu există ordine cronologică în desfășurarea epică, ci o alternare între perioade care se întind de la sfârșitul celui de-Al Doilea Război și până în prezentul postcomunist. Ioșca apare, în mod alternativ, când tânăr, când octogenar, când matur, când bătrân etc. Pentru că toată comunitatea de „pe vale” este atemporală. Ca în Paradis, nu există curgerea Timpului, ci doar un prezent care conține momente.

În această armonie cu natura, ceea ce îi scoate pe eroi din viața dintre zi și noapte, dintre muncă și odihnă, sunt niște ritualuri la care preotul ține, iar Ioșca și Ilona se supun. Preotul nu vrea să îi știe necăsătoriți pe cei doi, iar pe băiatul lor îl vrea ortodox (Ioșca și Ilona fiind catolici). Astfel, au loc niște ceremonii de nuntă și botez la care participă toată comunitatea, o desfășurare epică de proporții în care fiecare gest e descris cu minuțiozitate, ca și cum ar avea loc un rit străvechi, ca și cum autorul ar descrie un mit în manifestarea sa sacră. La fel, înmormântarea Ilonei. Dar înainte de ea, felul în care Ilona se chinuie să moară, asistată de toți cei dragi ei, este, de asemenea, descris ca o experiență pământească, dar în același timp și dincolo de pământesc, un fenomen care transcende umanul chiar din inima lui. Sunt pagini unice în literatura română contemporană, pentru care Fulaș nu poate fi limitat la eticheta de romancier realist, pentru că atinge treapta metafizicului. Viața și Moartea se luptă în romanul lui Fulaș ca două stihii îndrăgostite, iar suferința provocată de moartea femeii iubite îl face pe Ioșca să devină mut o perioadă, dar mai ales să devină, în spirit, cea pe care a pierdut-o, renunțând la sine. Felul în care e descrisă relația dintre Ioșca și Ilona, ca o uniune primordială, un fel de Adam și Eva de dinainte de păcat, este singular în literatura noastră postdecembristă și îl poate duce cu gândul pe cititor la cuplul din filmul „Breaking the waves” al lui Lars von Trier.

Sexualitatea cuplurilor Ioșca-Ilona și Vasile-Ileana este sălbatică, în sensul, din nou, de primordială, este o experiență care transcende corporalul. Pentru aceste ființe de dincolo de Timp, „departe de lumea dezlănțuită”, dragostea se exprimă printr-o sexualitate debordantă care unește trupul cu spiritul, este manifestarea brută a lui Eros. Dacă lumea de „pe vale” trimite (și) la vremuri păgâne, sexualitatea fulminantă reprezintă forța naturii înseși și a energiei vitale.

Totuși, există în roman o sexualitate excesivă: Ilona și Ileana de dinainte de venirea „pe vale” au un comportament sexual compulsiv, care pare mai degrabă patologic decât expresia unui gol interior, cum ni se spune. În paranteză fie spus, nu găsim justificare nici pentru episodul consultului Ilonei la ginecolog – în care i se descoperă o tumoră canceroasă în fază terminală – pentru că femeia resimte plăcere (?) în timpul actului medical.

În fine, la mulți ani după moartea Ilonei, Ioșca, octogenar, dar dotat sexual în mod neobișnuit, e asaltat de turiste tinere care fac sex cu el, iar eroul, ni se spune, retrăiește, de fapt, împreunările pe care le-a avut cu Ilona. Eros îl învinge pe Thanatos la Ioșca? Așa s-ar părea.

În Ioșca e construită o lume în care omul își poate găsi/regăsi inocența inițială, dar nu pe cea de dinainte de Rău. Războiul și lagărele întruchipează Răul, acesta deja există, în urmă. E vorba de inocența care poate fi păstrată în ciuda Răului, opusă acestuia. Romanul visează, imaginează posibilitatea Binelui sau, corect spus, a bunătății (invocate de preot) în ciuda Istoriei care zdrobește. Nu pentru că Răul ar fi (doar) comunismul, ci pentru că Istoria zdrobește destine personale și colective dintotdeauna.

Ioșca este, și nu în cele din urmă, un roman al unei limbi române foarte frumoase. Fulaș e un stilist, iar romanul lui e aproape un omagiu adus limbii române literare. Fraza lungă, care adună ca un fluviu afluenți pentru a-i capta spre o unică direcție, e fraza cuiva care l-a tradus mai apoi pe Proust și știe care e ritmul în care imaginile și ideile întrupate în cuvinte trebuie să se înlănțuie. Nu am dat niciun citat din roman pentru că mi-a fost greu să aleg. Textul romanului are cel mai adesea frumusețea și amploarea unei incantații. O carte aproape filozofică.

 Puterea minimalismului

Vrem să semnalăm și apariția unui volum de povestiri, Delfinariu, al Laviniei Braniște, ca de obicei, la Editura Polirom. Autoarea ne-a obișnuit fie cu o proză la persoana I, în care eroina naratoare relatează un fapt divers sau o succesiune de evenimente dintr-un cotidian bucureștean în care se simte lipsită de puterea de a domina orice situație (profesională sau personală), fie cu o proză la persoana a III-a, în care diverși eroi întruchipează ceea ce am putea numi „cetățeanul anonim”, oameni simpli care au o viață mediocră, pe care o suportă cehovian. Totuși, proza ei nu are tristețea cehoviană binecunoscută, pentru că se salvează mereu printr-un strop de umor. Temele sunt aceleași: relațiile de tot felul, fragilitatea umană, singurătatea sau conexiunile, surprinzătoare uneori.

 Valoarea prozei Laviniei Braniște din cărțile anterioare, ca și din recentul Delfinariu, constă în naturalețea și empatia cu care se apropie de aceste personaje și ni le aduce foarte aproape, ca și dintr-o subtilă artă a detaliului, care creează verosimilitatea poveștii de viață. A povesti chiar și pe scurt textele ei înseamnă a le diminua, așa că vom preciza doar că indiferent care e trama povestirilor, ceea ce îl cucerește pe cititor e faptul că se recunoaște, pe sine sau pe cei cunoscuți, imediat în personaje și că ele îl emoționează profund. Fără complicații epice sau stilistice, din instinct, scriitoarea ajunge mereu la acea parte de uman care e atât de greu de captat în literatură.

 Spuneam cândva că eroina-tip a Laviniei Braniște e un fel de Amélie Poulain din România, o eternă adolescentă timidă, nesigură pe ea, dar curioasă și sinceră. În timp, Amélie Poulain s-a maturizat în Delfinariu, lumea din jurul ei a adunat alte motive de preocupare și stres, dar ei i-au rămas inocența și neliniștile de altădată, ca și sinceritatea. În genul prozei scurte, Lavinia Braniște este deja o scriitoare remarcabilă, care ne oferă și în Delfinariu felii de viață dozate și construite cu măiestrie și farmec.

*Lavinia Braniște, Delfinariu, Polirom, 2026