Cine decide pentru cultură?

If you don’t grab power, power will grab you! – Dacă nu înșfaci puterea, puterea te va înșfăca! este o replică din Magul de la Kremlin, cel mai recent film al lui Olivier Assayas, realizat  după cartea cu același titlu a lui Giuliano da Empoli.

Păstrând proporțiile, în România, întrebarea nu este niciodată doar cine conduce o instituție, este cine decide, de fapt, pentru acea instituție, adică în mâna cui ajung resursele. Cine poate dispune de ele, cine le poate orienta, cine le poate bloca. Așa se vede, cu o limpezime din ce în ce mai greu de suportat, ruptura profundă dintre arhitectura administrativă și valoarea reală a conținuturilor culturale pe care instituțiile publice ar trebui să le susțină.

Faptul că la Opera Națională din Cluj a fost instalat un interimar atât de repede, în timp ce guvernul nostru – și el interimar – tergiversează desemnarea unui nou responsabil la Ministerul Culturii– unde avem un demisionar, spune deja enorm. Nu e vorba despre eficiență. Ci despre reflexul unei puteri care acționează prompt atunci când e vorba să reașeze pârghii, să controleze poziții, să reconfigureze accesul la resurse. Cultura, în această logică, nu este un teritoriu al valorii, ci unul al administrării. Și administrarea, prea adesea, înseamnă captură a resurselor și a puterii.

Se produce, astfel, divorțul cel mai periculos: acela între ceea ce creează artiștii și oamenii de spirit ai culturii și aparatul care îi conduce. Este o falie între sens și procedură, între conținut și mecanismul care decide bugetul, organigrama, mandatul, comisia, evaluarea, nota, excluderea. În teorie, toate aceste instrumente sunt democratice. În practică, ele ascund adesea o luptă mult mai dură: lupta pentru a pune mâna pe resursele instituțiilor de cultură. Nu pentru a le servi, ci pentru a le distribui. Iar cine distribuie, în România, are aproape întotdeauna și autoritatea simbolică.

De aici vine și nevroza sistemului. Nu faptul că un director este susținut sau contestat constituie miza cea mai mare, ci întrebarea: cine controlează fluxul? Cine decide prioritățile? Cine transformă prestigiul unei instituții într-o formă de capital politic? Cine face din scena culturală un teren de negociere clientelară? În multe cazuri, nu creatorii de valoare, ci administratorii ei. Nu cei care deschid lumi, ci cei care țin cheia de la ușă.

Iar această distanță fatală dintre creație și comandament instituțional devine tot mai vizibilă atunci când privim câteva exemple recente. Expoziția Liei și a lui Dan Perjovschi, Draft, de la ARCUB amintește nu doar parcursul postcomunist a doi artiști cu mare originalitate și cu vizibilitate internațională, ci și forța extraordinară pe care o are cultura atunci când nu este redusă la decor, protocol și raportare birocratice. Acolo, în acel exercițiu de memorie și inteligență artistică, se vede cum o generație poate deschide ochii alteia. Cum o lucrare, o expoziție, o voce pot produce orientare, nu doar spectacol.

Or, aceasta este miza reală a instituțiilor culturale: să susțină conținuturi care fac societatea mai atentă, mai complexă, mai capabilă de discernământ. Dar tocmai aceste conținuturi sunt cele mai vulnerabile în fața unei arhitecturi administrative obsedate de control, de ierarhii, de „liniștire” și de complicități de moment. Într-o astfel de lume, valoarea nu ajunge întotdeauna să conteze. Contează plasamentul oportunist, relația convenabilă, susținerea tranzacțională, mobilizarea pentru un scop foarte bine definit pragmatic.

La fel de grăitor este, de pildă, succesul imens de la Cannes din acest an, aflat într-un divorț profund cu bâlbele strategice ale politicii externe românești. Nu pentru că ar fi vorba de aceeași scară de acțiune, ci pentru că ambele domenii trăiesc astăzi în competiții acerbe pentru atenție, legitimitate și formare de percepții. Cultura, prin diplomație culturală, și politica externă sunt două spații diferite de legitimare națională, dar au un lucru în comun: dacă ești slab în reprezentare, altcineva va scrie povestea în locul tău. Or, acest al doilea Palme d’Or al lui Mungiu dovedește că artiștii pot deveni, individual, reprezentativi , atunci când politicienii noștri sunt azi, din păcate, lipsiți de abilitatea și strălucirea necesare momentului crucial, grav și esențial pe care îl traversăm.

În concluzie, susținerea sau demiterea unui director de spațiu foarte important cultural, din România, nu trebuie citite doar ca proceduri instituționale. Ele ascund, de multe ori, o bătălie mai largă pentru resurse, pentru influență, pentru poziționare. Iar atunci când această bătălie este dusă sub masca neutralității administrative sau a instrumentelor democratice, ea devine cu atât mai greu de contracarat. Nu se mai vede aspirația pentru puterea brută, ci doar ambalajul ei tehnic.

Reacțiile din jurul situației de la Opera din Cluj (unde directorul a luat un inexplicabil 6,95 la concursul de management organizat de Ministerul Culturii după ani în care performanța sa directorială s-a vădit impresionantă, după cum o afirmă clujenii), ca și reacțiile care au însoțit încetarea mandatului lui Liviu Jicman la ICR, arată ceva esențial: cultura nu mai poate fi gândită ca un teritoriu în care doar competența artistică ar trebui să conteze. Ea este deja absorbită într-un câmp de forțe în care se mobilizează clientele, se testează loialități, se negociază poziții. Iar faptul că o parte a lumii culturale se mobilizează spontan în jurul unor nume despre care crede că au construit încredere publică nu anulează problema, ci o confirmă. Pentru că, în absența unei etici profesionale ferme, cultura ajunge să funcționeze pe baza reacțiilor de apărare, nu a regulilor juste.

În paranteză fie spus, reacțiile în ceea ce îl privește pe directorul Operei clujene sunt autentice și denotă o sinceră și justificată revoltă a publicului și a specialiștilor, la care subscriu în totalitate. În cazul ICR și al lui Liviu Jicman, reacțiile sunt, cel puțin eu așa le interpretez, un strigăt de oportună disperare de a împiedica ajungerea la conducerea ICR a unei persoane cu și mai redusă competență și capacitate, validată de PSD și de AUR. Din păcate, asta induce sentimentul unei obligații tranzacționale în susținerea unui candidat de la care, apoi, vei avea așteptări, nu-i așa, legitime. Dar sigur că e mai bine astfel decât să cădem în diletantism absolut. E mai bine în sensul în care, ca de obicei, susținem eternul „răul mai mic” , legănându-ne în iluzia că răul are grade de comparație. 

Aici se petrece o catastrofală ruptură, cea mai gravă: instituțiile publice de cultură ar trebui să fie locurile în care valoarea conținutului primează. În schimb, ele sunt tot mai des tratate ca spații de repartizare a influenței. Iar această inversare este devastatoare și pentru artiști, și pentru public. Dar ea marchează mai ales generațiile care vin și care învață, prin aceste modele, că mai important decât ceea ce creezi este cine te numește, cine te susține, cine te așază în organigramă.

Poate tocmai de aceea avem nevoie, mai mult ca oricând, de o etică profesională lucidă, exigentă și neconcesivă. Nu una declarativă, ci una care să fie pusă în practică. Care să readucă în centru întrebarea esențială: cultura există pentru conținuturile pe care le produce sau pentru jocul de putere care le administrează?

Dacă răspunsul va continua să fie al doilea, atunci vom avea instituții. Dar nu vom mai avea cultură. Și dacă nu mai avem cultură, oare pentru ce mai luptăm, vorba unui foarte mare om politic. Nu, nu era un om politic român.