Eternul crepuscul

Și dacă sfârșitul lumii nu ar fi un moment anume, ci o senzație, așa cum îl descrie undeva Cioran? Dacă semnele finalului ar fi ceva ce se întâmplă periodic în istoria umanității și ar conține nu doar extincția, ci și viitoarea renaștere, dat fiind că în univers nimic nu se pierde, totul se mișcă și se transformă? Recentul roman al Andreei Răsuceanu, Hemiptera (Editura Poli­rom, 2026), este o ilustrare strălucită a acestei idei.

Numele Andreei Răsuceanu nu mai are nevoie de prezentare, cel puțin de la trilogia satului C., (O formă de viață necunoscută, Vântul, duhul, suflarea și Linia Kármán), care a consacrat-o, aducându-i numeroase premii și traduceri.

Hemiptera duce la un nivel mai înalt ceea ce exista în trilogie, mai exact geografia literară, teoretizată, de altfel, de Andreea Răsuceanu în trei volume distincte, având ca spațiu literar Bucureștiul, oraș care revine în acest roman și mai pregnant.

La nivel narativ, avem povestea unei eroine care oscilează între două spații – Parisul studiilor și București – și trei epoci – o parte din cea fanariotă, anii târzii ai comunismului și perioada de după pandemie. La vârsta adultă, eroina închiriază un apartament în blocul în care și-a trăit copilăria. Debutul romanului o surprinde la Gara de Nord, lăsând să plece un tren în care decide în ultima clipă să nu mai urce. Se întoarce la apartamentul din blocul copilăriei și constată cu uimire că agentul imobiliar cu care lucrase este unul dintre băieții de altădată de la bloc, de care fusese atrasă atunci. O relație se leagă între ei, cu conviețuire în vechiul bloc. Dar acesta e un spațiu infim, adevăratul spațiu obsedant este cartierul, Balta Albă-Titan, cu Parcul IOR, cu Complexul de magazine, cu cimitirul care se vede din balcon, cu câmpul care marchează periferia orașului chiar acolo. Iar zona aceasta e nu doar linia de frontieră între oraș și câmpie, ci și locul în care a existat în 1813-1814, în timpul „ciumei lui Caragea”, o groapă comună, unde erau aduse trupurile ciumaților și acoperite cu var alb.

Un loc nu e numai un decor pentru o substanță narativă, este un purtător de memorie colectivă și el înglobează diverse etape ale unei comunități. Ne întâlnim, astfel, cu una dintre trăsăturile geocriticii, anume cu stratigrafia literară. În paralel cu povestea din prezent dintre eroina naratoare și iubitul ei Andrei, ni se înfățișează episoade din timpul ultimului fanariot, Caragea, fiecare capitol axându-se pe un anumit personaj. În acest mod, spațiul cartierului ne este redat nu doar în suprapunere temporală, ci și în polifonie, multifocalizarea fiind altă trăsătură a geocriticii. Cartierul e văzut prin ochii eroinei, ai lui Andrei, ai celor care au crescut-o, Mia și Dumitru, aceștia din urmă, din amintirile eroinei.

Privirea spre trecut, o constantă a personajelor Andreei Răsuceanu, nu este una nostalgică, ci căutătoare de adevăr. Cercetând în arhive dosarul de la Securitate al lui Dumitru, care era urmărit în anii ’80, eroina începe să-și pună întrebări despre moartea lui suspectă: a fost omorât sau nu? Și dacă da, mașina era aceea a lui Serioja, tatăl –securist – al lui Andrei? Când Andrei îi spune „poate n-ar mai trebui să te întorci atâta în trecut, dacă nici măcar nu știi ce cauți”, el greșește, pentru că eroina știe foarte bine ce caută, chiar dacă modul în care trecutul glisează în viața prezentă îi scapă: „Nimeni nu știe până la capăt în câte feluri suntem legați de cei dinaintea noastră. Ce lucru lăsat neterminat de ei îl vom încheia noi, în ce aglomerări de celule va apărea la un moment dat o fisură, o sincopă după care nimic nu va mai fi la fel…”.

Andrei e un personaj despre care cititorul află destule, dar nu poate spune că ajunge să îl cunoască. El este fostul adolescent cu morgă, de care fusese atrasă eroina cândva, dar și bărbatul matur care face afaceri din imobiliare, rece, calculat: pentru că seamănă cu taică-său sau pentru că reprimă niște dureri? În relația cu eroina, el se lasă iubit mai degrabă decât să iubească. Tatăl său, Serioja, e unul dintre personajele principale ale romanului, chiar dacă e absent. Un cadru traumatic al trecutului se conturează, deci și el își pune amprenta pe neliniștea din prezent a eroinei, pentru care e prea târziu să obțină certitudini în căutările sale.

Amintiri multiple cu cartierul din copilărie, cu Mia și cu Dumitru, apoi cu Parisul în care eroina, la studii, încearcă să se obișnuiască, blocul la care revine la vârstă adultă, privind din balcon cu alți ochi același cimitir în care florile și insectele abundă, într-un spectacol de frumusețe și parfum, fumul de la incendiile ciudate din parcul IOR și, mai ales, țârâitul lancinant al cicadelor, insecte din familia hemiptera, toate acestea creează un loc-obsesie pe care eroina îl părăsește zilnic doar pentru a merge la Institutul la care lucrează. Un loc în care schimbările anotimpurilor se îmbină cu mișcări tainice ale naturii: „Resturile cartierului păreau îngropate sub o materie ciudată, care le făcea invizibile, de unde ieșeau uneori la suprafață, mai ales iarna, când vegetația din jur descreștea și dispărea dintr-odată, lăsând la vedere ziduri, curți interioare pe care vara nici nu le-ai fi ghicit în spatele frunzișului bogat”. Mai mult decât se întâmpla cu locurile din trilogia satului C, cartierul devine aproape mitic, în ciuda referințelor concrete.

Episoadele din timpul „ciumei lui Caragea” sunt, majoritatea, portrete: al lui Vodă, al unui boier surghiunit, al unui logofăt care își face în curte o colecție de păsări și animale, al unei moașe italience zisă Venețiana, care deține o alifie miraculoasă, al unui capugiu arogant care moare ucis de un câine și, cel mai impresionant, de departe, al spiritului unei moarte, una dintre fetele multe pe care le siluise Vodă, ca apoi să le îngroape sub bucătăria palatului. Spiritul ei viu cutreie­ră lumea, pentru că nu vrea să plece Dincolo, și descrie ce vede cu o acuitate copleșitoare. Caragea domnea pe atunci asupra unei țărișoare zdrobite de sărăcie și de corupție, în care barbaria era atotputernică. Primitivismul și violența epocii sunt descrise neutru, de un narator „extern”, care nici nu dramatizează, nici nu „exotizează” catastrofele. Valoare de personaj au câinii, care sunt agresivi, dar și victime, în scene de o cruzime greu de suportat. Ceea ce leagă timpul prezent de partea fanariotă este tocmai locul, care e aproximativ același. Destinului tragic al acelor oameni, răpuși rapid de ciumă, îi urmează alte vremuri, din care autoarea se concentrează, prin rememorările eroinei, pe comunism. Același București, mereu înveșmântat în suferință colectivă.

Romanul este, de asemenea, o cosmografie în care polisenzorialitatea (altă trăsătură a geografiei literare) este dominantă. Un cartier din București devine un cosmos în miniatură, perceput cu toate simțurile, pulsând de viață chiar și în crepuscul. Mai mult, mișcarea permanentă a materiei, înregistrată cu uimire de eroină, conduce la senzația de ireal. Totul se schimbă continuu, nu doar de la o zi la alta, ci și de la o oră la alta, lumina se așază mereu altfel pe lucruri, timpul însuși pare că în locuri diferite se scurge altfel. Acestea fac din roman o meditație metafizică și științifică simultan, în mod paradoxal, iar ființei umane îi rămâne să cadă pradă unui vertij plăcut în fața desfășurării spectaculoase a materiei. Este o simfonie tumultuoasă și un recviem solemn și melancolic al naturii, în același timp.

Un laitmotiv este apa, sub diverse forme: apa din lacul IOR, baltă, deci apă stătută, e totuși într-o schimbare vizibilă cu ochiul liber: „Aducea cu suprafețele lichide de pe alte planete, mici lacuri de metan, ca pe Titan, luna lui Saturn”, iar istoria lacului e spusă de la început, trecând prin etapele în care oamenii se scăldau în el duminica, până în prezentul în care lintița e opacă, densă și nimeni nu se mai aventurează să facă baie. Dar este și apa Dâmboviței, apă curgătoare, în care erau obligați să se spele nou-veniții în Bucureștiul ciumat, apoi este apa mării, „care e moarte și viață în același timp”. Talentul și această percepție aparte asupra naturii îi prilejuiesc Andreei Răsuceanu pagini unice în literatura română contemporană.

Alt laitmotiv e cel al întoarcerii. Eroina se întoarce de două ori la locul copilăriei, apoi la o iubire din adolescență, dar „fantoma” lui Serioja și întrebarea dacă Dumitru a fost omorât se impun ca un obstacol între eroină și fiul lui Serioja, inclusiv la modul fizic, printr-o fotografie de familie cu securistul, ținută de Andrei în apartament. Dacă Andrei pune un zid între tatăl lui și prezent, refuzând să vorbească despre acesta, eroina se zbate fără eliberare – poate doar în final, dar nu e deloc sigur – în faldurile trecutului.

Există o tensiune strânsă între, pe de o parte, aspectul de sfârșit de lume atât din perioada fanariotă, cât și din prezentul de după pandemie și, pe de altă parte, eterna transformare a materiei cosmosului mic și mare, descrisă în nuanțe și detalii minuțioase, tensiune care conferă romanului valoarea de poem narativ amplu. Destinele dramatice sau tragice ale unor personaje într-o lume care se rotește amplu precum planetele în cosmos erau prezente și în trilogie, dar nu la această dimensiune și intensitate. Istoria personală care descinde din cea colectivă este ilustrată din nou cu gravitate și adâncime. Oamenii sunt văzuți uneori de eroină ca trecători prin spații pluriforme, dar au mereu carnalitatea dură dată de suferință în privirea scriitoarei care descrie ciuma. În fine, țârâitul cicadelor e poate o metaforă a unui destin colectiv, în a cărui poveste cititorul se trezește înlănțuit. Hemiptera este romanul cel mai realizat de până acum al Andreei Răsuceanu, măsura maximă a talentului, a viziunii literare, a capacității ei de structurare epică și a stilului.