Pe aceeași temă
Un spațiu cucerit și exploatat de poporul rus, care și-a impus și în Extremul-Orient dominația nemiloasă asupra populațiilor indigene, dispersate și puțin numeroase. Prăzi ușoare pentru carnasierul rus. Cédric Gras rezumă[1] trei călătorii în Extremul-Orient rus înainte de 2014, pe vremea când era directorul Alianței Franceze din Donețk (îndeplinise aceeași funcție și la Vladivostok).
Prima toamnă petrecută de scriitorul francez în Extremul Orient l-a dus în Iakuția. Remarcă depopularea acestei imense zone după prăbușirea Uniunii Sovietice, asta și pentru că mulți ruși fuseseră stimulați/obligați de regimul sovietic să rămână în această zonă extrem de neospitalieră. De la opt milioane de oameni în 1991, populația ajunsese la șapte în anii 2000 și la numai șase în 2014. Este clar de ce rușii se simt timorați de presiunea demografică uriașă a RP Chineze, care ar putea coloniza și exploata rapid această imensă regiune atât de bogată în resurse naturale, dar atât de depopulată. Chiar și înainte de 2022, natalitatea în Rusia era la pământ, iar dacă punem acum la socoteală pierderile de pe frontul din Ucraina, este clar că poporul rus va cunoaște un declin demografic uriaș. Ceea ce nu ar trebui să ne deranjeze în mod deosebit (râde ciob de oală spartă)!
Cédric Gras a studiat cu atenție Extremul Orient în arhivele moscovite. În acest context, el oferă informații interesante despre mai mulți exploratori care s-au aventurat în aceste locuri profund inospitaliere și extrem de greu de străbătut în secolul al XIX-lea. Amintește de expediția amiralului țarist Vasilievici Putiatin (1803-1883) între 1852-1855. Acesta se îndrepta spre Japonia, pentru a stabili relații diplomatice. El a ajuns în Imperiul Nipon, închis ermetic pe atunci străinilor, la doar o lună după comandorul american Matthew Perry (1794-1858),[2] care forțase deschiderea porturilor japoneze pentru comerț, după 200 de ani de izolare a Japoniei față de restul lumii. Putiatin a semnat cu Japonia de atunci, în numele țarului, un tratat diplomatic extrem de important (chiar și acum), în schimbul deschiderii pentru comerț a trei porturi nipone (Nagasaki, Hakodate și Shimoda), rușii oferindu-le japonezilor posibilitatea de a se instala în sudul Insulei Sahalin[3] și trei dintre insulele Arhipelagului Kurile, disputat și acum între cele două țări, care nu au semnat un tratat după 1945.
Călătorul francez a înnoptat pe unde a putut, prin spitale locale, internate de liceu, izbe izolate, cantoane forestiere etc. Un călător-scriitor trebuie să descopere specificul local, care nu se regăsește în camerele de hotel de patru stele (nu că acestea ar fi numeroase în Extremul Orient rus). „Rusia Pacificului nu se explică, ea se povestește”. Dacă americanii au avut un Wild West și o goană pentru cucerirea și colonizarea uriașelor teritorii aflate la vest de cele 13 colonii inițiale-fondatoare (tot ce era la vest de Munții Allegheny), atât de cunoscute și mitizate de filmografia de la Hollywood, rușii au cunoscut o goană în sens invers, către est și Pacific, cu mijloace mult mai modeste. Această expansiune a fost opera cazacilor în căutare de terenuri, privilegii și libertate, dar și a schismaticilor ortodocși, care au căutat să pună cât mai multă distanță între ei și reformele țarilor, care le tăiau bărbile, precum Petru cel Mare, pentru a-și păstra credința.
Gras are talent literar: „Îmi place să flirtez fără oprire cu sfârșitul lumii. Eu, în culmea bucuriei pentru că trebuie să petrec un pic de timp într-un oraș prăfuit și părăsit, la o mie de leghe de capitală. Există oameni și mașini, camioane rablagite, barăci obosite, vânători experimentați, călători epuizați, polițiști blazați. Iar o sută de metri mai încolo, jungla sau taigaua. Ultimele locuri locuite înaintea sfârșitului lumii mi s-au părut mereu a fi paradis”. Notează și imensa plictiseală a celor care locuiau aceste spații imense și care aveau la dispoziție ca distracție vânătoarea, pescuitul și alcoolul.
A doua toamnă a fost dedicată descoperirii Insulei Sahalin. „O tundră roșiatică, mov și violetă învăluia pantele abrupte ale munților coafați cu zăpadă”. La Nikolaevsk, port la nord de Vladivostok, la numai 30 de kilometri de Insula Sahalin, Cédric Gras a așteptat mai multe zile pentru a putea traversa, timp suficient pentru a fi considerat suspect și interogat de filiala locală a FSB, care primise un denunț de tip stalinist de la un ziarist al redacției locale, pe care Gras o vizitase din curtoazie și curiozitate. Remarcile sale la adresa turismului rusesc, înaintea începerii invadării Ucrainei și a transformării Federației Ruse într-o dictatură cruntă, sunt delicioase, Gras cunoscând obsesia rusă a turismului înregimentat ideologic și a traseului preaprobat. Privirea naturii, a vaselor ruginite, a depozitelor care stăteau să cadă putea constitui infracțiune de stat. După mai multe peripeții, Cédric Gras a ajuns pe Insula Sahalin (72.500 kmp – o treime din suprafața României), unde se exploatează de mult petrolul, dar există și mine de cărbuni, unde a fost folosită forța de muncă a pușcăriașilor încă de pe vremea țarilor. În Sahalinul țarist a avut o scurtă, dar foarte intensă experiență, la 30 de ani, marele scriitor Anton Cehov, care a ajuns în Sahalin în primăvara lui 1890. Insula deja se profila ca un imens penitenciar. Cehov avea să zugrăvească atmosfera apăsătoare în volumul Insula Sahalin[4], unde descrie o umanitate postapocaliptică[5], nu foarte departe de ceea ce avea să cunoască Varlam Șalamov după o jumătate de secol la Kolîma (o insulă fără a fi insulă!). După înfrângerea categorică a rușilor din timpul Războiului Ruso-Nipon din 1904–1905, sudul insulei, la sud de paralela 50, a revenit japonezilor, constituind Prefectura Karafuto. Tokio și-a extins influența asupra întregii insule în timpul războiului civil rus, abia în 1925 partea lui nordică revenind regimului bolșevic. În a doua jumătate a anilor ’30, toți inginerii sau tehnicienii sovietici care avuseseră cele mai mici legături cu administrația japoneză aveau să dispară în Gulagul stalinist, ca urmare a Marii Terori. În vara lui 1945, după capitularea Germaniei naziste, Stalin și-a întors ochii hulpavi spre Extremul-Orient și a ordonat cucerirea sudului insulei, alături de Arhipelagul Kurile, spre furia japonezilor, care în anul 1941 îi lăsaseră mână liberă în vest. Gras descrie diferențele mari de temperatură între sudul insulei (-6 grade Celsius) și nordul insulei (-24). La sfârșitul lui septembrie, deja se încălzeau sobele. Nici Sahalinul de azi nu-i provoacă scriitorului francez excese de entuziasm – insula este subdezvoltată, decrepită, cu izbe sărăcăcioase, urme de locuire sovietică sub forma unor blocuri comuniste oribile, șantiere abandonate, nave ruginite, drumuri din pământ, o populație formată în majoritate din pensionari cu nostalgii sovietice, care nu mai au unde să plece. Se extrage mult petrol și cărbune, fără ca beneficiile acestor resurse să se vadă în dezvoltarea locală, căci banii se duc la Moscova. Repetăm, situația descrisă este de dinainte de 2014.
Cea de-a treia toamnă, Cédric Gras a dedicat-o zonei continentale a Extremului Orient, care se învecinează cu RP Chineză și RPD Coreeană[6], care este paralelă cu coasta de vest a Americii. Dar ce diferență! În timp ce California are un PIB dublu decât al întregii Federații Ruse, este locuită de 40 de milioane de oameni, zona costieră rusă la Pacific mai era locuită de numai 300.000 de oameni. Eșecul este și cel al abordării diferite – în timp ce americanii și-au dezvoltat industria în jurul marilor porturi deschise spre lume și comerț, rușii, paranoici cum îi știm, și-au mutat-o în interiorul imensului lor continent. Către această zonă s-au îndreptat rămășițele Armatei Albe a amiralului Kolceak. Tot de aici s-au repatriat în Europa Legiunea Cehă, dar și voluntarii români ardeleni. Ultimii români au părăsit Vladivostokul în aprilie 1921.[7] Japonia controla portul. În Munții Sikhote-Alin, de lângă portul Vladivostok, au avut loc ultimele confruntări ale războiului civil rus, între forțele învingătoare ale Armatei Roșii și ultimii adepți ai vechiului regim, găzduiți de sectele ortodoxe care aveau să fie persecutate și desființate de regimul comunist.
În ciuda faptului că este vorba despre ruși și despre cuceririle lor în Extremul Orient, am rămas fascinat de aceste povești și realități, poate și pentru că nu ne privesc direct. Te regăsești în postura facilă a spectatorului, poate și pentru că acestea aparțin prea puțin omului (spălat pe creier) sovietic – Homo sovieticus –, și mai degrabă a celui de dinaintea anului 1917, când rușii mai păstrau urme de decență și o spoială de civilitate. Și ajungi să te întrebi – cum se poate explica rațional obsesia acestor oameni după noi și noi pământuri, când Rusia deja are atât de („extrem de”) mult pământ (dar nu știe ce să facă cu el)?
___-
1. L’hiver aux trousses. Voyage en Russie d’Extrem Orient Gallimard, 2015. (Cu iarna pe urme. Călătorie în Rusia Extremului-Orient – inedit în limba română) Despre călătoriile lui am mai scris în Revista 22 https://revista22.ro/cultura/fluviul-satrapilor, dar și https://revista22.ro/cultura/alpinism-stalinist
2. Au fost, de fapt, două debarcări ale flotei americane conduse de Perry, prima, în 1952, iar a doua, în 1854. Interesant este că itinerarul ales a fost cu totul altul decât ne-am aștepta, navele americane plecând de pe Coasta de Est a Americii, ocolind Capul Bunei Speranțe, trecând prin Hong Kong, de unde au ajuns în Japonia. Statele Unite abia intraseră în posesia milionului de kilometri pătrați care aparținuseră Mexicului și încă nu avea baze navale pe Coasta de Vest.
3. Ocupată militar de Stalin în 1945, după tardiva lui intrare în război împotriva Japoniei, pe punctul de a capitula.
4. Versiunea in limba română a apărut la Editura Polirom în anul 2017.
5. https://www.observatorcultural.ro/articol/cehov-sahalinul-si-iadul
6. Pe aici se strecoară sprijinul masiv al celor două dictaturi pentru războiul putinist de agresiune asupra Ucrainei.
7. A se vedea și articolul https://revista22.ro/cultura/o-epopee-romaneasca-in-siberia Cinci mii de ardeleni au revenit acasă plecând de aici, la bordul navelor Antantei, care i-au repatriat în Europa.
