Alpinism stalinist

Codrut Constantinescu | 14.05.2024

Destinele celor doi frați Abalakov nu sunt decât alte dovezi ale imensei capacități a regimurilor totalitare de a se folosi de diversele pasiuni și calități umane în scopuri propagandistice.

Pe aceeași temă

Cédric Gras este o altă personalitate interesantă a spațiului cultural francez, atrasă de imensitățile ruse, de abisul misterios și crud al sufletului rus, dar și de absurdurile celei mai întinse țări, pe care noi, din nefericire, o cunoaștem mult mai bine decât francezii. Unii dintre ei în mod sigur prezintă simptomele celebrului sindrom Stockholm, în amintirea înfrângerii lui Napeoleon Bonaparte și a sa Grande Armée în stepele ruse, în 1812. Cédric Gras[1], născut în anul 1982, pasionat de geografie, a condus mai multe alianțe franceze din spațiul ex-sovietic, în Rusia (Vladivostok) și Ucraina (Donețk, Odesa, Harkov). A participat la numeroase aventuri și la expediția pe motociclete a lui Sylvain Tesson, pe urmele retragerii napoleoniene. Spre deosebire de Sylvain Tesson, Gras, fin cunoscător al rușilor și Rusiei, strecoară în materia volumului[2] său dedicat celor doi celebri frați Abalakov și destule înțepături și critici la adresa rușilor, părând mult mai puțin naiv decât Tesson.

 Cédric Gras, pasionat de alpinism, retrasează viețile a doi dintre cei mai cunoscuți alpiniști sovietici, frații Abalakov. De remarcat este faptul că acest volum a fost distins în anul 2020 cu prestigiosul Premiu Albert Londres, acordat în fiecare an unei cărți de călătorie. Cercetarea lui este temeinică și, așa cum se cade în Rusia, pornește de la dosarul de cercetare penală a lui Vitali Abalakov, întocmit de NKVD și păstrat cu sfințenie în arhivele FSB. „Aveam o mulțime de întrebări. Din ce motive Vitali Abalakov, cel mai cunoscut dintre alpiniștii sovietici, căzuse victimă Marii Terori? Oare își denunțase sub tortură colegii de echipă? Și, mai presus de toate, își trădase oare propriul frate, pe Evgheni Abalakov, steaua piscurilor, învingătorul eroic al amețitorului vârf Stalin?”, se întreabă autorul în introducere. Problema cu aceste dosare întocmite de serviciile secrete ale aparatelor de represiune din toate țările totalitare este că noi, acum, plecăm de la premisa că vom găsi toate răspunsurile când, de fapt, ele oferă indicii, dar și destule capcane și piste false.

Vitali s-a născut în anul 1906, iar fratele lui, Evgheni, un an mai târziu, într-un orășel obscur din Siberia, Eniseisk, mic port pe fluviul Enisei, care urma să devină foarte cunoscut pe vremea regimului stalinist, fiind una dintre imensele zone concentraționare ale Gulagului. Chiar dacă ulterior propaganda sovietică a încercat să-i spele de păcatele burgheze, familia din care proveneau cei doi era destul de înstărită, Ivan Abalakov, unchiul lor și cel care i-a crescut, era un negustor local de succes. Casa lui din bușteni a fost naționalizată, devenind sediu de administrație locală, iar cei doi copii și-au trăit copilăria după anul 1920, când regimul bolșevic a câștigat Războiul Civil rus, într-o sărăcie lucie. În 1925, cei doi au părăsit Siberia, în ideea de a se pierde în oceanul uman moscovit, unde rădăcinile burgheze erau mai greu de depistat de către regim, devenind studenți. Destul de rapid, frații Abalakov au fost atrași de munți și de dorința de a urca pe ei, din ce în ce mai sus.

„Sport prin esență inutil și extrem de burghez, practicat de nobilimea europeană, alpinismul este o sfidare la adresa socialismului.” Propaganda comunistă a încercat să-l aclimatizeze din punct de vedere ideologic, descoperind că lui Lenin îi plăcuse să se plimbe prin Munții Elveției, în timpul lungului său exil, mai mult ca sigur la poalele lor. Odată ce frații s-au distins într-o escaladă eroică, pentru că echipamentele de care beneficiau erau extrem de rudimentare, luate de prin fabrici, propaganda comunistă, disperată după eroi, pentru a-și hrăni aparența superioritate, i-a confiscat, așa cum a făcut în toate domeniile în care puteau dovedi superioritatea regimului comunist față de decadentul imperialism burghez. De frații Abalakov se leagă escaladarea unor vârfuri din Caucaz sau Pamir, care au primit denumiri neaoșe bolșevice precum Lenin, Victoriei sau Stalin (iar după moartea lui, Vârful... Comunismului).

 Regimul s-a grăbit să tragă și alte foloase de pe urma temerității lor, organizând expediții care studiau geologia locurilor, în speranța descoperirii unor minereuri prețioase, mai ales pentru industria de război. „Alpinistul e un proletar ca toți ceilalți, un muncitor al vertijului. El nu se află acolo ca să-și deschidă inima, fericit peste poate, în legătură cu frumusețea locurilor. Nu contemplare, ci minereu! ordona într-o zi unul dintre șefii misiunii. Admirarea peisajului este o tară mic-burgheză.” „Să escaladezi un vârf pentru că el există, cum constată George Mallory, ar fi fost considerat ceva sfruntat contrarevoluționar. Utilitatea! Iată în ce stă mai degrabă onoarea alpinistului sovietic, care nu rostește niciodată cuvintele ascensiune sau expediție fără să le adauge calificative precum științifică, militară sau de prospectare. Să spui doar ascensiune sună burghez.” Un alt scop propagandistic la care servea cucerirea vârfurilor din RSS Kârgâză sau chiar RSS Georgia era legat de alungarea superstițiilor pe care le aveau popoarele care locuiau de mii de ani aceste zone cucerite de Imperiul Țarist. „Miza ascensiunii pe vârful Stalin era de a-l înlocui pe Dumnezeu cu marxismul pe altarul Pământului.” Dintre cei doi frați, celebru a fost cel mai mic, Evgheni, care a cucerit vârful Stalin (7.495 de metri altitudine), cu atât mai lăudabilă performanța cu cât echipamentul de care dispuneau era amatoristic, dacă nu de-a dreptul ridicol față de dificultatea climaterică a unei asemenea întreprinderi (temperatura putea scădea brusc cu 20-30 de grade, se iscau furtuni violente care puteau ține zile în șir, vântul bătea cu peste 100 km/oră etc.). De altfel, fratele mai mare, Vitali, avea s-o pățească în 1936, când s-a aventurat fără să fie pregătit în escaladarea Vârfului Khan Tengri („Stăpânul cerurilor”, în limbile turcice) din Kârgâzstan, aproape de granița cu China. Regiunea muntoasă Tian Shan acoperă peste 80% din suprafața țării, de aceea Kârgâzstan este uneori denumită „Elveția Asiei Centrale”, restul fiind formată din văi ale râurilor. Echipa formată din patru alpiniști s-a avântat spre Khan Tengri, chiar dacă vremea era foarte schimbătoare, trebuind să se adăpostească sub o foaie de cort susținută de doi țăruși (!), iar apoi săpând în zăpadă pentru a se feri de o primă furtună. Altimetrul le indică 7.220 de metri. Coborârea de pe acest vârf a fost însă dramatică, temperaturile coborând la -30 de grade, la care s-au adăugat rafalele necruțătoare de vânt. Cei cinci erau epuizați. Vitali avea degetele negre de la degerături. „O retragere de coșmar care durează patru zile, la fel de lungă ca ascensiunea.” Doar Evgheni rezistă, aparent fără probleme, condițiilor care-i afectează grav fratele. Unul dintre membrii expediției, un elvețian comunist, moare. La Moscova, lui Vitali i-au fost amputate patru falange distale de la mâna dreaptă, trei de la mâna stângă și o treime din laba piciorului stâng. Astfel, la 31 de ani, Vitali a devenit invalid de gradul I. Cei doi devin niște eroi ai Uniunii Sovietice. Aceasta nu a împiedicat însă NKVD să-l implice într-unul dintre nenumăratele procese conexe Marii Terori, care a făcut ravagii în URSS între 1936 și 1938 (aprox. 750.000 de sovietici direct împușcați și cam tot atâția deportați în Gulag). NKVD a inventat o absurdă organizație contrarevoluționară fascisto-troțkistă a alpiniștilor și excursioniștilor doar pentru că în diverse expediții montane au luat parte și membri străini ai Cominternului, acum decimat de represiunea stalinistă. Societatea pentru Turism Proletar ar fi fost complice. La 4 februarie 1938, Vitali a fost arestat la Moscova, fiind turnat de un prieten cu care își petrecuse revelionul. Conform NKVD, complotul alpiniștilor plănuia nici mai mult și nici mai puțin decât să mitralieze Prezidiul PCUS din Piața Roșie, în timpul manifestațiilor de 7 noiembrie. „Vitali se pare că a fost lovit cu sadism peste cioturile de la mâini și de la picioare, unde suferise amputări la întoarcerea de pe Khan Tengri.” I s-au arătat depoziții false, smulse în urma violențelor, i s-au smuls dinții în timpul interogatoriilor, până când a cedat și scris o declarație, păstrată la dosar, plină de minciuni, în care recunoștea toate acuzațiile. Era un procedeu pentru a scăpa de tortura sistematică a zbirilor NKVD, însă și o cale sigură de a fi împușcat. Vitali nu a semnat procesul-verbal și, mai mult, l-a contestat, acuzând metodele violente întrebuințate de anchetatorii NKVD. Care doar își făceau norma de teroare, impusă de Stalin. Dacă l-ar fi semnat, mai mult ca sigur că ar fi fost executat expeditiv. „A te adânci în arhivele Terorii înseamnă să nu-ți crezi ochilor, până acolo încât să te îndoiești de stăpânirea pe care o ai asupra unei limbi. De multe ori ai impresia că traducerea pe care o faci e atât de absurdă, încât ai comis o greșeală de interpretare.” Vitali a fost definitiv inculpat pentru spionaj în favoarea Germaniei și Elveției, aplicându-se mai multe articole foarte incriminante din celebrul Cod Penal stalinist  (58.6- spionaj, 58.7-sabotaj, 58.8- terorism și 58.11 activitate contrarevoluționară). Fiecare dintre ele ar fi putut duce la execuția sumară într-unul dintre beciurile NKVD, așa cum s-a întâmplat în atâtea cazuri, dar el a avut un mare noroc să facă parte din retururile foarte rare ale sistemului represiv stalinist. În februarie 1940 a fost eliberat.

 Evgheni Abalakov a scăpat de valurile terorii staliniste și și-a continuat aventurile montane sovietice. La un moment dat, speră să cucerească unul dintre vârfurile optmiare din Hymalaia când, în 1948, a murit la Moscova, în condiții mai mult decât dubioase. După o petrecere tipic rusească, înecată în alcool, Evgheni și un alt prieten au înnoptat în apartamentul unui cunoscut. La miezul nopții, cei doi au vrut să facă un duș, fiind găsiți după câteva ore de gazdă, intoxicați cu dioxid de carbon. Avea numai 41 de ani, ceea ce în Rusia Sovietică de atunci era și mult (având în vedere pierderile umane uriașe din timpul războiului) și puțin (pentru noi, acum, mai degrabă). Soția și fiul său au încercat în zadar să afle adevărul, ei suspectând că poliția secretă a lui Stalin ar fi fost implicată în acest deces misterios. Fratele său, Vitali, a reluat expedițiile montane chiar dacă era invalid, iar după ce nu a mai putut să escaladeze vârfurile comuniste și-a dedicat viața inventării unui echipament montan mai performant decât cel de care se folosise el în anii 1930. A avut o viață lungă, murind în 1986. Destinele celor doi frați Abalakov nu sunt decât alte dovezi ale imensei capacități a regimurilor totalitare de a se folosi de diversele pasiuni și calități umane în scopuri propagandistice, servind dictatorul aflat la putere, care se crede veșnic. //

1. Membru și al Societății Exploratorilor Francezi.

2. Alpiniștii lui Stalin, traducere din limba franceză de Giuliano Sfichi, Editura Polirom, Iași, 2024.

0

 

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22