Pe aceeași temă
În goana după literatură occidentală, uităm să aruncăm o privire la literatura țărilor de lângă noi, cu care împărtășim o istorie foarte asemănătoare și cu care am rezona, astfel, în mod surprinzător. Un exemplu este scriitorul bulgar Gheorghi Gospodinov, tradus și premiat în Occident, tradus și la noi, dar fără a intra pe vreo listă de bestseller. Am descoperi nu doar afinități de cultură și civilizație, ci și un mare scriitor contemporan.
Ultimul său roman, apărut în 2020, în Bulgaria, Refugiul timpului, tradus de Mariana Mangiulea Jatop și editat la Ed. Trei-Pandora M, colecția Anansi contemporan, este laureat al International Booker Prize 2023.
Ca și în celelalte cărți ale sale traduse în limba română, Un roman natural și Fizica tristeţii, Gospodinov ne oferă un text aparte, marcă a autorului deja, în care desfășurarea epică e mai puțin importantă decât urmărirea unor teme într-un stil eseistic și filozofic. Structura textului este eteroclită, formată dintr-o narațiune în care apar personaje, din pagini care par de jurnal, din meditații filozofice, din expuneri de eseu presărate cu referințe culturale de tot felul, totul dominat de un „eu” care este Gospodinov însuși, asumat ca nume la un moment dat, fără însă ca romanul să fie sau măcar să semene cu un text de autoficțiune. Imaginația creează o realitate fantască, care e urmată de o demonstrație logico-argumentativă convingătoare. Gospodinov pare că se joacă, dezinvolt, cu genurile și stilurile, oferind un text proteiform, cu accente când realiste, când fantastice, și plimbându-ne nonșalant de la un secol trecut la prezentul cel mai preocupant. De asemenea, Gospodinov jonglează fără complexe în spații culturale diferite, din Europa. Mari orașe, cetăți de civilizație modernă, sunt invocate și (re)vizitate, adăugând acestui joc savant cu Timpul și un aspect de geografie culturală.
În Refugiul timpului reapare și capătă o importanță mai mare personajul din Fizica tristeții, Gaustin. E un personaj ciudat pentru că cititorul nu poate avea certitudinea că e real sau inventat. Uneori bănuim că e un alter-ego al autorului însuși. Apoi respingem această idee. Talentul lui Gospodinov nu ne lasă să îl putem fixa pe Gaustin (nume care provine din Augustin-Garibaldi), suntem mereu frapați de aparițiile și disparițiile lui, tot atât cât de afirmațiile sale, verbale sau scrise în misive trimise naratorului-autor, cum e biletul trimis din 1 septembrie 1939. Ziua în care Germania a invadat Polonia e considerată de acesta și de narator ca fiind triggerul unei maladii contemporane care riscă să ducă la pieire umanitatea.
Gaustin e prezentat ca psihiatru gerontolog, care organizează la Zürich o clinică pentru bolnavii de Alzheimer. Naratorul e învestit cu sarcina de a căuta obiecte din trecut pentru ca bolnavii să poată să-și amintească și să se bucure temporar de momente pierdute pentru totdeauna. Curând, încep să vină în aceste clinici, care se înmulțesc, și oameni care nu suferă de Alzheimer și care vor pur și simplu să-și amintească mai bine ceva din tinerețea lor. Biroul lui Gaustin e dedicat anilor ’60, de exemplu.
Nu este invocat, cum s-ar putea crede, Proust, pentru că demersul regăsirii Trecutului nu este ajungerea la un act artistic, ci o recuperare cu efect medical. Trecutul mai bun ar vindeca de bolile Prezentului. Naratorul, care e scriitor, constată că scrisul său interferează cu căutarea și găsirea de obiecte desuete, constată și că granița dintre real și ireal devine tot mai subțire în tentativa de a învinge curgerea implacabilă a Timpului și se întreabă: „Trecutul poate fi reînviat, recompus? Și oare trebuie? Și, de fapt, câte trecuturi poate suporta un om?”.
Ne sunt prezentate „cazuri”, iar despre Zürich, ales ca oraș al primei clinici a Trecutului, ni se aduce aminte că e locul unde Einstein a formulat teoria relativității, iar Thomas Mann a scris Muntele vrăjit. Urmează un viraj amețitor, pentru că după ce naratorul afirmă că Trecutul e „contagios”, povestește cum în Bulgaria nostalgia după Trecut se manifestă întâi cu obsesia purtării de costum național. Apoi a revenirii la trecutul comunist. Citit azi, romanul frapează prin capacitatea de a anticipa fenomene în plină desfășurare. Naratorul descrie Bulgaria ca fiind împărțită între două forțe politice, Mișcarea pentru Socialism (în care deducem fostul partid comunist) și partidul Voinicii Bulgari (partid nou, „suveranist”). Realitatea contemporană se amestecă cu literatura și cu imaginația. Cum naratorul revine în patrie, pentru că locuia de mai mult timp în Elveția, îl reîntâlnește pe K, prieten din tinerețe, care întruchipează intelectualul, în a cărui familie a existat un deținut politic, și spune că între timp acesta a devenit Kafka (nume cu simbolistică puternică). Iar K. îi spune: „Ți-ai dat seama deja că alegerea se va face între naționalism și socialism…Am omis să explicăm celor mai tineri ce a însemnat comunismul…și că din această cauză, pentru o întreagă generație, el reprezintă acum un lifestyle”.
Un alt prieten din tinerețe, Demby, este „dealer de trecut”, pentru că organizează spectacole stradale uriașe în favoarea cărui partid îl plătește. El realizează apariția mumiei lui Gheorghi Dimitrov, cel ținut în Mausoleu, la Sofia, precum Lenin, în care Dimitrov ridică un braț de salut spre mulțime. Naratorul participă la mitinguri ale celor două partide, încercând să înțeleagă cât de mare este deriva. Iar deriva este foarte mare. Nostalgia pentru comunism ia proporții imense, iar un cititor român înțelege perfect toate aceste manifestări. Grotescul alunecă spre înfricoșător, dar naratorul nu se pierde cu firea, rămâne un observator lucid și înzestrat cu umor negru. În solilocviile lui, găsim analiza unor clișee culturale aplicate bulgarilor, clișee pe care credeam că ni le aplicăm doar noi, românii (de exemplu, înclinația spre înjurătura dură, care ar fi „zenul bulgăresc”). Comparând aspectele de degradare socială și politică din țara sa, naratorul se definește și el ca intelectualul care a visat în ‘89 democrație și a văzut cum visurile se sting, iar el rămâne un solitar: „Mergeam pe stradă, haiducii și comuniștii de pe Facebook îmi urlau în creier și îmi devenea tot mai clar, odată cu răcoarea nopții ce avea darul de a mă trezi, că existau două Bulgarii, și niciuna dintre ele nu era a mea”.
Pentru celelalte țări din Europa, cu tradiție democratică, întoarcerea la Trecut ia altă formă. Apare ideea de referendum în care cetățenii să voteze la care an sau decadă vor să se întoarcă. Naratorul ne oferă chiar o hartă a continentului, în care vedem – și apoi ne explică și de ce – Franța, Germania, Austria, Polonia și Spania vor să se întoarcă la anii ’80, Italia la anul 1968, Irlanda la anii ’90, țările scandinave la anii ’70 (deși ele nu au fost nefericite niciodată, menționează naratorul), Olanda la anii ’60, Cehia la anii ’90, Ungaria la anii ’70, iar România la anii ’60.
Astfel, întoarcerea la Trecut se produce în Europa și textul se transformă într-o falsă utopie. Nici utopie, nici distopie, ci ceva la mijloc. Pe de o parte, există perdanții referendumurilor, cei care au votat altceva decât majoritatea, și care-s nemulțumiți, și mai ales există dorința de a păstra progresele tehnologice din Prezentul detestat. Oamenii vor viața mai romantică din anii ’60, ’70 sau ’80, dar vor și internet, și smartphone-uri, și rețele sociale. Naratorul se retrage cu caiete și creioane într-o mănăstire din Elveția, încredințând administrarea clinicilor Trecutului unor medici, administrare care-i revenise lui prin plecarea lui Gaustin… în anul 1939. Situația Europei pare că se îndreaptă spre declanșarea, din nou, a Primului Război Mondial.
Romanul lui Gospodinov merită toată atenția și succesul obținute în Occident și ar merita mai mult succes în România, pentru că noi rezonăm și afectiv la meditația creatoare a autorului asupra trecutului apropiat. Iar alonja filozofică face din Refugiul timpului o capodoperă contemporană.
