Adoptă o Casă – despre patrimoniu, grijă și curaj

Nici oamenii, nici casele – deși este tendința pe care o avem reflex, clipă de clipă. Există un ritm al materialelor, un timp al zidurilor și o formă de inteligență a locului care se opune constant urgenței cu care suntem obișnuiți în viața cotidiană sau pe șantierele de construcții tipice. La Adoptă o Casă la Roșia Montană, această încetinire nu este un obstacol, ci chiar miza principală a procesului educațional – una dintre componentele definitorii ale acestui program.

 Am ajuns să lucrez cu voluntari în cadrul școlilor de vară ARA de la Roșia Montană fără să-mi propun „să educ” sau „să salvez”, ci să fac lucrurile să meargă, să contribui la un efort mai mare și mai consistent decât tot ce îndrăzneam să ne imaginăm la începuturi. Programul nu funcționează ca o școală în sens clasic și nici ca un atelier artistic în accepțiunea convențională. Și totuși, pentru mulți dintre cei care vin aici – studenți, tineri arhitecți, artiști, istorici sau oameni fără formare în domeniu –, experiența devine una formativă, uneori chiar decisivă – cum deseori ni s-a spus. Patrimoniul construit nu este doar obiectul muncii noastre, ci a devenit și mediul în care învățarea se produce aproape inevitabil.

 Genul de educație pe care o oferă Adoptă o Casă este una prin responsabilitate – iar beneficiari îi suntem noi, echipa de organizare, laolaltă cu participanți, localnici, colaboratori și voluntari. Aceștia din urmă învață rapid că fiecare gest lasă o urmă și că lucrul cu o clădire veche presupune mai mult decât îndemânare tehnică. Învață să citească o casă, să observe proporții, materiale, urme de intervenții anterioare, adaptări făcute de-a lungul generațiilor. Să dea timp fiecăreia să le seteze starea necesară abordării unei clădiri. O casă nu este niciodată un obiect inert; este o arhivă deschisă, un text material care cere atenție și modestie. În acest sens, patrimoniul devine un instrument pedagogic extrem de exigent – nu acceptă improvizația grăbită și nici soluțiile spectaculoase fără fundament. Iar la aceste soluții ajungem mereu împreună și sunt rezultatul unui proces întreg.

 Pentru mulți voluntari, întâlnirea cu meșteșugurile tradiționale este prima confruntare reală cu o formă de cunoaștere care nu poate fi transmisă prin manuale. Zidăria tradițională, tencuielile pe bază de var, lucrul cu lemnul sau cu șindrila sunt mai mult decât tehnici; sunt practici culturale care implică corpul, ritmul, memoria. Aici, educația se face prin repetiție, prin greșeală și corectare, prin observație. Este o formă de învățare lentă, aproape anacronică, dar profundă, care contrastează puternic cu viteza și abstractizarea educației contemporane.

Îmi revine adesea în minte o replică spusă de un meșter șindrilar unuia dintre tinerii noștri voluntari, în cadrul unui atelier în care încercam să îmblânzim butuci groși de brad și să îi transformăm în plăcuțe pentru acoperiș: „Să nu-ți fie frică de lemn, că te simte!”. Nu a vrut să fie nici poetic, nici haios, ci a concentrat o întreagă filozofie a lucrului cu materialul căruia i-a dedicat întreaga viață, energia și priceperea. Lemnul, ca și piatra sau varul, cere o relație bazată pe atenție, nu pe forță; pe încredere, nu pe dominație. Pentru voluntar, a fost probabil prima lecție care nu ținea nici de tehnică, nici de estetică, ci de o formă de prezență. Aici, educația nu mai înseamnă acumulare de informații, ci ajustare de atitudine – învățarea unui tip de respect care nu poate fi evaluat sau certificat, dar care schimbă definitiv felul în care lucrezi și poate chiar felul în care te raportezi la lume.

Dincolo de dimensiunea tehnică, restaurarea devine inevitabil un act estetic. Nu pentru că urmărim „frumosul” în sens decorativ, ci pentru că fiecare decizie presupune o poziționare culturală: cât păstrăm, cât intervenim, ce înseamnă autenticitate într-un context viu. Scopul nostru nu este să producem imagini „instagramabile”, ci să păstrăm coerența unei case care a supraviețuit tocmai prin adaptări discrete și inteligente. Această etică a discreției este, în sine, o lecție culturală importantă pe care puține contexte ți-o pot da.

 Lucrând la Roșia Montană, patrimoniul nu poate fi separat de memorie și de tensiunile care au marcat istoria recentă a locului. Fără a intra în polemici, devine evident că salvarea unor case nu este un gest neutru. Casele spun povești despre muncă, despre migrație, despre comunități care au știut să trăiască împreună în contexte dificile. În acest sens, Adoptă o Casă propune o relație cu trecutul care nu este nici nostalgică, nici muzeificată. Este o memorie lucrată, asumată, activată prin gesturi concrete.

 Unul dintre cele mai valoroase aspecte ale programului rămâne relația cu comunitatea locală. Am învățat că rolul nostru nu este să „salvăm” pe cineva sau ceva, ci să creăm contexte de învățare reciprocă. Voluntarii vin cu entuziasm, idei și energie, dar pleacă adesea cu lecții despre răbdare, continuitate și limite – pe care le deprindem împreună, în tandem. Localnicii nu sunt simpli martori ai intervențiilor noastre, ci aduc o formă de cunoaștere care precede orice intervenție și o face posibilă. Dialogul dintre generații și dintre forme diferite de expertiză devine astfel una dintre cele mai fertile dimensiuni culturale ale proiectului.

 De la școlile de vară cu care începeam în 2007 și până la forma actuală a inițiativei Adoptă o Casă, conturată în jurul anului 2012, programul a crescut organic. Pe măsură ce s-a consolidat, a devenit și o platformă culturală în sine, făcând loc tururilor ghidate, atelierelor diverse, discuțiilor publice și întâlnirilor informale. Patrimoniul se transformă astfel într-un spațiu de reflecție artistică și intelectuală, nu doar într-un obiect de conservare. Mulți dintre cei care au trecut pe aici – fotografi, scriitori, artiști – au integrat experiența în propriile practici, contribuind la o narațiune culturală mai amplă despre loc și despre sensul grijii față de patrimoniu.

 Desigur, acest model are limitele sale. Voluntariatul nu poate înlocui politici publice coerente, iar energia civică este, prin natura ei, fragilă. Există riscul idealizării patrimoniului sau al epuizării celor implicați. Și totuși, tocmai această fragilitate face ca experiența să fie relevantă din punct de vedere educațional. Adoptă o Casă nu promite soluții definitive, ci propune un exercițiu continuu de atenție și, sperăm noi, responsabilitate.

 Poate că lecția cea mai importantă pe care o oferă acest program nu este, de fapt, despre trecut, ci despre prezent. Despre cum putem construi forme de educație culturală care nu separă teoria de practică, arta de viață, patrimoniul de comunitate. Personal, după un număr de ani cărora le-am pierdut șirul, am ajuns să cred că adevărata miză nu este salvarea caselor, ci formarea unei culturi a grijii – o cultură care lipsește aproape complet din politicile publice și din modul în care statul înțelege în general educația, patrimoniul și relația cu comunitățile. Adoptă o Casă funcționează, astfel, ca un exercițiu de rezistență la graba instituțională și la soluțiile ușor de contabilizat. Învățând să nu ne fie frică de material, de timp și de responsabilitate, învățăm, poate, o lecție esențială pentru viața publică (și nu numai!): că fără atenție și grijă, nimic durabil nu poate fi construit.

 Timpul – din nou timpul – va arăta dacă vom fi reușit, până la finele parcursului și misiunii noastre aici, să ne însușim cu adevărat această lecție.

Arh. Claudia Apostol, Asociația ARA, coordonator voluntari; Activități: Adoptă o Casă la Roșia Montană