„Bufnițele la Veneția 2026 (I)”

În 2024 am ajuns pentru prima dată la Bienala de Artă de la Veneția aproape din întâmplare. Era o perioadă complicată în viața Librăriei Bufnițelor și ne-am dorit să evadăm pentru scurt timp din ea. Am scris deja despre asta, am vizitat ediția Foreigners Everywhere cu un entuziasm demn de situațiile în care descoperi o lume nouă, pe care nu o cunoști și care reușește să te vrăjească tocmai din acest motiv, că nu ajungi să o cunoști suficient de bine, încât să te dezamăgească cu ceva. Cu totul altfel a fost acum, în 2026, când vraja a început să se destrame cu mult înainte de a ajunge la Veneția. Trec peste faptul, cunoscut de la ediția precedentă, că Bienala este un maraton obositor, fie că ești un vizitator profesionist sau amator, că e imposibil să vezi totul în doar câteva zile și că, în acea săptămână de preview, energia pe care o ai se duce de cele mai multe ori în statul la cozi și în socializarea excesivă. Cauzele dezvrăjirii au fost multe, printre ele controversele ediției de acum ale Bienalei despre care s-a tot scris: de la prezența pavilioanelor Rusiei și Israelului la demisia juriului de specialiști care trebuia să acorde premiile oficiale, culminând cu decizia organizatorilor ca aceste premii să fie acordate în urma votului publicului care vizitează Bienala. Cum ar fi ca organizatorii să se trezească în noiembrie că niciun vizitator nu a votat? Ar fi o formă ideală de protest, deci imposibilă, știu. Dar e o întrebare pe care merită să ne-o punem la fel de serios cum avem responsabilitatea să ne întrebăm, ca vizitatori, dacă să trecem sau nu pragul pavilioanelor unor state acuzate de crime de război.

Primul loc pe care l-am vizitat a fost plaja pustie de la Lido, din fața Grand Hotel des Bains, azi aflat într-o paragină numai bună să te facă să te gândești la întrebarea lui Aschenbach: „Așadar, nu e nicio boală în Veneția?”^[1]. Veneția de azi e compusă din mai multe realități care conviețuiesc: aceea de a fi centrul lumii artei, dar și aceea a localnicilor cărora li s-a furat un oraș – This is NOT Biennale. No tourists PLS!!! era scris pe mai multe porți din oraș. Și ca toate să se lege, cu o zi înainte de a pleca din Timișoara, am început cartea lui Jean Lorin Sterian, Homemade Culture. Se joacă cu casa deschisă, o carte minunată despre fenomenul artei de acasă, asta după ce, din decembrie până acum, am participat la majoritatea serilor performative lorgean theatre pe care Lorin le-a organizat în Timișoara, la el acasă, în sufragerie. Am citit zilnic din ea și, la fel de întâmplător (sau nu), am descoperit, pe lângă multe alte locuri din lume, și o altă Veneție, cea a evenimentelor culturale domestice, invizibilă mie în toate acele zile. A fost antidotul perfect la tot zgomotul de fond din toate lumile culturale posibile. 

Ca să reînnod vraja de acum doi ani, nu mi‑am făcut un plan prealabil de vizitare și nici nu am vrut să cer sfaturile cuiva înainte de a vizita ceva. M-am lăsat purtată de instinct și intuiție, în ritmul meu, preferând să petrec mai mult timp în locurile care mi-au spus ceva sau care m-au făcut curioasă. Am mers la sigur la muzeul Peggy Guggenheim, unul dintre locurile în care, pe lângă plaja de la Lido și Librăria Marco Polo, voi reveni de fiecare dată când voi mai ajunge în Veneția. Expoziția temporară Peggy Guggenheim in London. The Making of a Collector prezintă activitatea galeriei din Londra pe care aceasta a avut-o între 1938 și 1939, organizând acolo peste 20 de expoziții care și-au pus amprenta pe activitatea ei de colecționară. Păpușile textile ale Mariei Vassilieff, care mi-au adus aminte de Lena Constante, fac parte din descoperirile memorabile ale acestei expoziții.

În ziua maratonului din Giardini, am mers prima dată la Pavilionul României, să văd Black Seas. Scores for the Sonic Eye, proiectul semnat de Anca Benera & Arnold Estefán, și mi-a fost clar că nicio o fotografie, filmare sau descriere nu pot egala sau reda experiența în sine de a fi acolo. Apoi, în topul meu personal de vizitator amator, au rămas, în ordinea în care le-am vizitat: Pavilionul Japoniei, cu proiectul artistei Ei Arakawa-Nash, Grass Babies, Moon Babies – instalația cu sutele de bebeluși colorați și veseli, pe care publicul era invitat să-i ia în brațe și să le schimbe scutecele, ocazie cu care descopereau în ele un poem; Pavilionul Spaniei, cu proiectul Los restos al lui Oriol Vilanova – o lucrare din probabil zeci de mii de cărți poștale organizate tematic sau cromatic, pe care artistul le-a adunat de-a lungul anilor din piețele de vechituri și din anticariate; Pavilionul Austriei, cu proiectul Seaworld Venice al Florentinei Holzinger – cu clopotul gigantic de la intrare pe care scria „O tempora, o mores” și întregul performance care, oricât de scandalos sau șocant a părut unora, nu face altceva decât să ne invite să privim un adevăr care există de când cerberii păzesc intrarea Hadesului. Pe lângă aceste pavilioane, adaug în top seria de gravuri Revolutionary Brides a artistei uruguayene Leonilda Gonzalez (1923–2017), din expoziția centrală In Minor Keys.

Pe 6 mai s-a deschis la Gallerie dell’Accademia expoziția Marinei Abramović, Transforming Energy, la care am stat la coadă aproape două ore, afară, în ploaie, dar nu-mi pare rău o secundă. Pe de-o parte, expoziția pune în dialog arta performativă a Marinei Abramović cu operele Renașterii italiene aflate în colecția permanentă a muzeului, pe de cealaltă parte invită vizitatorii să interacționeze cu instalațiile alcătuite din cristale și minerale, lăsându-se ghidați de mediatorii-performeri îmbrăcați în halate albe, într-o liniște deplină, fără acces la telefoane sau ceasuri, noțiunea de timp pierzându-și relevanța. Dedicată părinților ei, expoziția se deschide cu fragmente din performance-ul Balkan Baroque din 1997, pentru care artista a câștigat Leul de Aur la Bienala de la Veneția. Mai exact, cu videoul în care Abramović spune povestea șobolanului-lup, How we in the Balkans kill rats, o parabolă ale cărei semnificații depășesc azi, la aproape 30 de ani distanță, cu mult granițele Balcanilor.

Apoi m-am dus la Librăria independentă Marco Polo, cu al său clasic deja motto „Do not look for love, look for books”, unde singurele urme ale Bienalei erau cărțile alese în jurul temei In Minor Keys. Apă și sunet. Am stat acolo mai bine de o oră, asta pentru că s-a pornit o furtună zdravănă, timp în care mi-au căzut ochii pe un cotor de carte ce avea un titlu care m-a făcut pe loc curioasă: Poems I Will Never Release. Am luat cartea, am desfăcut-o din țiplă și așa am descoperit că nu era deloc un volum de poeme, ci catalogul expoziției retrospective a artistei performative Chiara Fumai (1978–2017), despre ale cărei performance-uri am citit până s-a oprit ploaia.

A urmat ziua în care am vizitat în viteză Arsenale, despre care pot spune, exact ca acum doi ani, că l-am văzut pe tot și nu am văzut nimic. Data viitoare. La fel cum tot în viteză am vizitat expoziția lui Anish Kapoor de la Palazzo Manfrin, care merită și ea văzută mai pe îndelete.

În ultima zi la Veneția, am fost să văd Pavilionul Moldovei, prezentă pentru prima dată la Bienală cu proiectul lui Pavel Brăila, On the Thousand and Second Night. Realizată în Chiesa dei Santi Geremia e Lucia, instalația impresionantă de covoare tradiționale purtate de drone ne aduce aminte că fiecare dintre noi suntem responsabili de scrierea poveștii din cea de-a o mia și a doua noapte, noaptea de după război.

Timp de o săptămână, drumurile mele au trecut zilnic prin Campo Santa Maria Formosa, unde era instalată o bancă circulară, străjuită de patru lei din bronz, pe care era scris In dreams begin responsibilities, titlul povestirii scriitorului american Delmore Schwartz. Acea bancă, aveam să aflu când m-am întors acasă, făcea parte dintr-o expoziție organizată de Fundația Querini Stampalia, pe care nu am văzut-o, dar pe care acum aș vrea să o văd. Intitulată The Dreamer, expoziția este construită ca o succesiune de scene cinematografice, fiecare asociată unei camere a muzeului. Redau aici, în încheiere, o parte din statementul curatorial al Cristianei Collu, directoarea Fundației Querini: „Responsabilitatea precedă acțiunea, cuvintele, voința — ieșind la suprafață din dorințe brute. Viața este un vis, iar visele sunt surse politice și etice ale posibilităților împărtășite. Marile narațiuni se construiesc în jurul viselor [...] Ele cheamă, seduc și cer vigilență. Ce lume ne dorim? Nu există viziune fără vise, nici vise fără angajament, nici angajament fără lacrima vărsată pentru o frumusețe mai mare decât noi. Nu există vise fără visători responsabili.”

* Oana Doboși este fondatoarea Librăriei „La două bufnițe” din Timișoara”

1. Thomas Mann, Moartea la Veneția, trad. din germană de Ion Roman, București, Humanitas Fiction, 2021.