Coșmaruri estice

Deși era tradus în românește cu cel mai bun roman al său, Satantango, atunci când a primit Premiul Nobel pentru Literatură, în 2025, Laszlo Krasznahorkai, scriitor maghiar, născut în 1954, nu era prea cunoscut publicului românesc. Poate că era mai cunoscut prin filmul pe care regizorul Bela Tárr l-a realizat după roman, în 1994 (film de șapte ore), apreciat de mari nume ale cinematografiei, de la Jim Jarmush la Martin Scorsese.

 După traducerea Anamariei Pop de la Editura Curtea Veche, din 2012, Satantango a fost tradus mai recent de Ildiko Gabos-Foarță, pentru Ed. Pandora M, în 2022, și reeditat de atunci.

La apariția lui, în Ungaria, în 1985, romanul a fost interpretat ca o critică a societății comuniste, sub formă de parabolă, dar el poate fi citit și azi cu interes, în virtutea faptului că susține și o interpretare filozofică. Mai mult, lumea contemporană din ultimii ani, prin aspectele ei apocaliptice, îl sensibilizează pe cititor să vadă în Satantango un roman chiar actual.

 Concret, în romanul lui Laszlo Krasz­nahorkai ni se înfățișează o comunitate de câțiva oameni, pentru că majoritatea a părăsit deja locul, locuind în ceva ce e numit „colonia”, în care nicio instituție nu mai funcționează, statul s-a retras, iar băștinașii își fac veacul la cârciumă. Vremea e de sfârșit de octombrie și ploaia e neîntreruptă, transformând în noroi un sat în care pânzele de păianjen cuprind totul, ca și mucegaiul și mirosul de acru. Starea de dezolare e atotcuprinzătoare, iar singurul care s-a retras definitiv în casă și îi urmărește pe ceilalți este Doctorul. Foarte bolnav și alcoolic, el scrie în niște caiete tot ceea ce vede de la geam că fac consătenii, pentru a salva ceva în scris din ceea ce abia mai există.

Ieremias și Petrina, de origine din „colonie”, dar plecați de acolo de ceva vreme, ne sunt prezentați ca foști recidiviști, care sunt obligați de un Căpitan (de Miliție?) să devină informatorii lui, „în slujba poporului”. Nu este o distopie, pentru că numele Ungariei apare clar în text, ca și moneda națională, forintul. Locuitorii „coloniei” așteaptă o salvare din afară sau visează la o plecare și se complac nu doar în letargie, dar și în diverse promiscuități. O lume decăzută și inerțială care ne duce cu gândul, încă de la motto, apoi de la numele „colonia”, dar mai ales din caracteristicile narațiunii, la literatura lui Kafka. Un SISTEM misterios și atotputernic, birocratic până la obsesie și autoritar ca într-o dictatură, plus absența lui Dumnezeu, domnește și la Krasznahorkai.

Ieremias și Petrina se întorc în „colonie” imediat după ce acolo are loc un eveniment tragic: o fetiță de 10 ani, Estike, își omoară cu otravă pisica, apoi se sinucide și ea la fel, în ruinele castelului Almassy, sperând că astfel va zbura printre îngeri. Ceea ce pare nebunie la ea e însă, posibil, o puritate exasperată, aflată în deznădejde totală.

Din cuplul Ieremias și Petrina, primul e cel care apare ca demonic imediat după întâlnirea cu Căpitanul, pentru că spune: „O să aruncăm totul în aer!… Totul!... Câte-o bombă în haina fiecăruia!”.

Revenit în „colonie”, falsul profet le ține băștinașilor un discurs moralizator demn de un Salvator, pe care aceștia chiar îl așteptau. Le promite să le construiască „o gospodărie-model”, prin care să poată trăi bine din nou: proiectul sună precum cele din comunism, cu egalitarism și bani la comun. Iar oamenii, naivi, îi și dau toți banii lor.

În realitate, după ce le ia banii, le spune că în urma cercetărilor făcute la „oraș”, planul lor trebuie să mai aștepte, iar până atunci îi trimite la diverse „ateliere”, unde va trebui să muncească și, mai ales, să devină informatori asupra a tot ceea ce văd și aud: „Uimiți pe moment, au luat la cunoștință că sarcina lor va fi urmărirea cu vigilență a mediului social înconjurător și monitorizarea riguroasă a părerilor, zvonurilor și evenimentelor care «prezintă o deosebită importanță din perspectiva cauzei». După care îi asigură că «totul e bine organizat… toți o să aveți de lucru și, pentru început, fiecare o să primească o sumă din capitalul comun, cât să îi ajungă pentru strictul necesar»”. Desigur că acest aspect trimite direct la dictatura comunistă (și e de mirare că un asemenea roman a putut apărea în Ungaria în 1985), dar, mai nou, poate trimite și la semnele contemporane ale unei societăți globalizate, în care individul este tot mai supravegheat.

Viziunea asupra condiției umane ne trimite însă și la literatura lui Beckett, cu dezumanizații ei, care-l așteaptă pe Godot sau lâncezesc sperând chiar la un final care să pună capăt lipsei de sens în care se târăsc. Cuplul Ieremias-Petrina trimite direct la cuplurile grotești din Beckett, iar o replică e pandantul uneia din „Godot”. Cea în care unul îi sugerează celuilalt cum ar fi dacă s-ar spânzura „între timp”. În Satantango, Ieremias îi spune lui Petrina: „Hai să ne spânzurăm, clăpăugule… măcar o să se termine mai repede. De fapt, mi-e perfect indiferent. Să nu ne spânzurăm”. Și, astfel, ajungem la dimensiunea metafizică a romanului. Dincolo de comunism, lumea din Satantango poate fi văzută și ca omenirea însăși, lipsită de divinitate, absurdă, decăzută în animalic și cu un destin tragic: „ …adineauri am înțeles că între mine și o gâză, între o gâză și un fluviu, între un fluviu și un strigăt care-l traversează nu există nicio diferență. Totul funcționează în gol și fără noimă, în virtutea aservirii și a unei eterne și incontrolabile pendulări, și numai eșecul imaginației, nu al simțurilor noastre, ne ispitește mereu cu credința că putem evada din maghernițele mizeriei. Nu există scăpare, clăpăugule”, spune Ieremias.

Cine e de vină pentru această degradare umană jalnică? Ieremias îi găsește responsabili chiar pe băștinașii „coloniei”: „Iar dacă într-adevăr aveți impresia (…) că peste colonie planează fatalitatea, atunci de ce nu îndrăzniți să faceți ceva?... Acest mod de gândire rușinos, laș și ușuratic are urmări grave… Întrucât această neputință e o neputință infamă, această vlăguială e o vlăguială infamă, (…) această lașitate e o lașitate infamă! Pentru că… nu numai față de alții putem comite ceva irevocabil, ci și față de noi înșine!”.

Îi rămâne cititorului să îi descopere pe locuitorii „coloniei”, de la Futaki la Dl și Dna Schmidt, de la dl și dna Kraner la Kerekes, de la dna Horgos și fiicele ei care se prostituează la fiul ei Sandor care-l venerează pe Ieremias, de la directorul școlii la cârciumar, neuitându-l pe Doctor.

Mai multe lecturi sunt posibile, deci, pentru acest roman numit „vizionar” de publicația „The Guardian”, Kasznohorkai fiind apoi considerat tributar lui Gogol și Bulgakov de către „The New York Times”. Last but not least, scriitorul maghiar a fost răsplătit cu Man Booker International Prize pentru Satantango.

În ceea ce mă privește, romanul m-a dus cu gândul la două filme artistice: „Călăuza” de Tarkovski și „Glissando” de Mircea Daneliuc. Primul a apărut în 1979, iar al doilea, realizat în 1982, dar ajuns, după numeroase tăieturi la cenzură (jumătate din durata lui), pe ecrane abia în 1984. Aceste două filme și romanul lui Laszlo Krasznahorkai împart același imaginar. Noroiul din „Zona” tarkovskiană, omul lipsit de Dumnezeu, deznădejdea umană dusă la apogeu se nasc nu doar din imaginarul regizorului rus, ci dintr-un imaginar colectiv specific țărilor comuniste din Europa de Est, în jurul anilor ’80. La fel, lumea profund delabrată, putredă, maladivă din „Glissando”, în care eroul sfârșește prin a se sinucide, după ce a traversat spațiile unui tripou și ale unui sanatoriu pentru nebuni, ne fac să percepem aceste creații artistice ca pe un turnesol al stării de spirit din perioada de final a regimurilor comuniste estice. O lume saturată fizic și psihic de dictatură.

Satantango începe și se termină cu niște dangăte de clopot. E vorba despre moarte? E vorba despre o Înviere? Dar ce Înviere e posibilă acolo unde Dumnezeu e absent? După mottoul cărții aparținând lui Kafka, am putea adăuga un citat faimos din același autor praghez: „O carte trebuie să fie securea pentru marea înghețată din interiorul nostru”. O astfel de carte e Satantango.