Pe aceeași temă
Colecția de lucrări este reunită sub inspirata alcătuire a titlului ultimului volum al scriitoarei și pictoriței Etel Adnan (1925-2021). Artista s-a născut în Liban, la Beirut, și de acolo traseul splendorii artei sale s-a conturat, mereu purtând aerul fin al memoriei Mediteranei și sufletul plin de comori al Orientului. Tatăl era din Damasc, iar mama, din Smyrna, și povestea lor, a iubirii lor, a fost dusă mai departe, prin gene și prin harul melancoliei, de către fiica lor Etel. Una dintre sălile expoziției îi este dedicată artistei, tablourile sale fiind puse în dialog cu sculptura Zeiță preistorică (2008) a partenerei sale Simone Fattal. Un discurs viu, o rememorare a vieții lor împreună și a creației ce ne farmecă cu o poveste despre memorie, exil și moștenire culturală.
Discursul curatorial ne conduce mai departe spre o întâlnire privilegiată. Aceea cu o pictură de Adrian Ghenie, Opernplatz (2014). Aici memoria ia o întorsătură de natură tragică. Este vorba despre un episod din trecut ce-și trimite tentaculele nu în prezentul și așa tulburat, ci spre un posibil viitor imund. În data de 10 mai 1933, în Opernplatz din Berlin erau arse cărți considerate de către naziști „negermane” sau „subversive”. Printre autorii care și-au găsit „sfârșitul” în flăcările ignoranței au fost: Thomas Mann, Bertolt Brecht, Sigmund Freud, Albert Einstein, Franz Kafka, Heinrich Heine, Erich Maria Remarque, Stefan Zweig, Ernest Hemingway. „Acesta a fost doar un preludiu; acolo unde ard cărți, în cele din urmă vor arde și oameni”, scria Heinrich Heine în tragedia Almansor. O premoniție!
Autodafé, anulând oameni sau cărți, are o lungă istorie, intervalul dintre vremurile Inchiziției și regimurile totalitare ale secolului al XX-lea (fascism, comunism) fiind doar un făgaș al perfecționării. Semnificația literală a termenului produce fiori. Autodafé, adică „act de credință”. Ce fel de credință, ne-am putea întreba?
Revenind la pictura lui Adrian Ghenie și analizând substanța ei plastică, aflăm aici un adevăr al imaginii, care ne transmite, dincolo de concept, o sevă vitală. Cea a naturii operei de artă ca realitate distinctă. Desigur, ne aflăm într-o epocă artistică hiper-conceptuală, chiar dacă este în aceeași măsură și post-conceptuală, în care ideea pare a fi mai importantă decât realizarea. Însă putem observa, privind lucrarea unui mare artist, cum e Adrian Ghenie, că o teorie rarefiată nu ar ține loc de schelet pentru creație. În cazul lui Ghenie, totul se susține, opera e completă.
Cu alte cuvinte și deschizând o paranteză, degeaba există un concept „deștept”, dacă impactul plastic nu e prezent. Sau natura poetică a artei, ce nu poate fi în totalitate explicată în cuvinte într-un comunicat lipit pe perete, pentru a fi citit de vizitatori. Chiar și arta conceptuală de bună factură, the idea art, cea care devenea din ce în ce mai prezentă începând cu jumătatea anilor ’60, tot nu se desprindea complet de suportul material, acesta fiind un vehicul și un limbaj care punea în valoare gândul. Chiar dacă execuția părea a fi mai puțin importantă, ea, în mod sigur, era tratată cu atenție. Frumosul nu este un scop în sine, e evident la acest curent artistic, dar de multe ori e atins printr-o imagine pură, armonioasă. Și, până la urmă, materia se „răzbună” într-un mod semnificativ și elegant chiar. Să privim, spre exemplu, instalațiile lui Joseph Beuys, în care fetrul cu miros de seu, lemnul, cuprul, ceara, mierea inundă simțurile privitorului, purtându-l dincolo de materialitatea primară, undeva într-un teritoriu al groazei reci, am putea spune, al groazei atent catalogate. Se spune (narativul ficțional) că Beuys a fost martor al arderii cărților de către naziști în 1933, în Kleve, și că ar fi salvat cartea Systema Naturae de Carl Linnaeus. De citit, pentru o cercetare în profunzime și demitizare, cartea lui Hans-Peter Riegel, Beuys. Die Biographie.
Pictura lui Adrian Ghenie conține și seva unui figurativ postromantic care se împletește cu expresionismul noilor realități, aduse în retorta unui mare artist. În Opernplatz (ulei pe pânză, 2014), imaginea erupe cu o forță vulcanică, cerul negru presează, schimbările de direcție ale tușei sunt sacadate, iar o nervozitate genială amintește de angoasele lui Egon Schiele. La fel ca în seria Berlin Noir, unde Adrian Ghenie aduce în prim-plan lucruri considerate de către naziști ca fiind degenerate. Berlin Noir este titlul unei expoziții personale a lui Ghenie la Gallery Judin în 2014, lucrarea Opernplatz fiind expusă și acolo. Pentru artist, după spusele sale, secolul al XX-lea a fost un „secol de umilință”, însă subliniază că nu este un creator de pictură istorică, nuanță importantă. „Tabloul Opernplatz (2014 – la fel ca toate picturile din expoziție) – prezintă o vedere aeriană (bird’s eye view) a ceea ce este astăzi Bebelplatz, înconjurată de Staatsoper, Universitate și Catedrala Sf. Hedwig. Totuși, nu arderea cărților domină compoziția tabloului, ci mai degrabă un cer dramatic, cu nori de furtună și o lună plină acoperită de nori.” (sursa: galeriejudin.com)
Anxietatea, de data aceasta una specifică zilelor noastre, este conținută și în instalația lui Nicole Wermers, Abwaschskulptur (Dishwashing sculpture). Coșurile pline cu farfurii și ustensile de bucătărie, seriile de coșuri din mașinile de spălat vase în care noul și vechiul se îmbină într-un mod aleatoriu după cum dictează spațiul, în care memoria veghează încă, aduc aminte de generațiile din trecutul familiilor și de obiectele pe care și-au lăsat amprentele. Zeița din lut e stăpâna casei și stamina mentală a mediului casnic. Modelată brutal, ea este așezată ca o Afrodită a menajului pe un cărucior profesional de curățenie, stăpână și sclavă a „treburilor femeii”. Lucrarea lui Wermers putea fi pusă în dialog cu „Venus a cârpelor”, instalație a lui Michelangelo Pistoletto. Sarcasmul fin le unește, la fel și o anumită splendoare a inutilității.
Apelul la memorie este prezent în expoziția Shifting the Silence / Die Stille Verschieben, așa cum există și în tendințele generale ale artei contemporane. Fie că este vorba despre un eveniment istoric, în cazul lui Ghenie, despre un citat din istoria artei, în cazul lui Wermers, sau despre un abur al mitologiei personale, la Adnan și Fattal, rememorarea devine un act de cultură. Acesta descompune și recompune istoria unor conștiințe și o prezintă într-un fragmentarium digerabil pentru privitorii de azi. Expoziția, în acest caz, devine o imensă bibliotecă ce poate fi parcursă sinoptic sau în detaliu, poate fi adăugată fragmentelor de informații cu care vizitatorul vine, conștient sau inconștient, deja pregătit. Nefiind totuși o lecție de istorie.
Expoziția reunește lucrări de Etel Adnan, Saâdane Afif, Nevin Aladağ, Harold Ancart, Tolia Astakhishvili, Leilah Babirye, Cana Bilir-Meier, Mel Bochner, Thea Djordjadze, Simone Fattal, Amy Feldman, Dan Flavin, Isa Genzken, Adrian Ghenie, Zvi Goldstein, Sheela Gowda, Giorgio Griffa, Philipp Gufler, Samia Halaby, Candida Höfer, Jenny Holzer, KAYA, Alexander Kluge, Jiří Kovanda, Goshka Macuga, Nick Mauss, Rosemary Mayer, Małgorzata Mirga-Tas, Roméo Mivekannin, Matt Mullican, Marcel Odenbach, Roman Ondak, Anri Sala, Curtis Talwst Santiago, Spomenko Škrbić, Sung Tieu, Gülbin Ünlü, Nicole Wermers și Issy Wood. Curatori: Eva Huttenlauch și Matthias Mühling.
Expoziția este articulată și în jurul unei mari teme a artei de acum, conceptualismul poetic. Născut poate și din nevoia omului de a mai relaxa barierele, mai ales pe cele ale unui limbaj prea rigid. Ceea ce nu poate fi tradus, explicat cu exactitate poate fi indus cu o anumită delicatețe sau tandrețe, specifice naturii poetice. Iată o invitație la a vedea lucrurile, cu o privire onestă și cu inima deschisă, la celebrul și foarte îndrăgitul Lenbachhaus.
Credit foto Alina Gherasim
